O valiză-n gară



Într-o seară în care m-am uitat din greşeală la nişte dezbateri la televizor, şi spun asta fiindcă, mai demult, mi-am promis solemn să nu mai fac aşa ceva, ca să nu mă enervez, aşadar, în seara aceea nu ştiu cum mi-a trecut prin cap ideea că un partid e ca o locomotivă, convingerile sunt vagoanele pe care le târăşte după ea şi în care urcăm noi, ăia mulţi şi proşti care votăm, iar politicienii sunt blatiştii care merg cu naşul, fără bilet, şi mai coboară din când în când în câte-o gară. Atunci se cheamă că stau la guvernare. Pe urmă se urcă în alt tren, în mijlocul altor proşti cu care trăncănesc să le mai treacă vremea până la următoarea staţie la care coboară, şi tot aşa, din patru-n patru ani.
Ce mi-o fi venit în seara aia cu trenul, nu ştiu, dar, de când am ajuns la concluzia asta, parcă altfel am început să văd lucrurile. Poate am înţeles că în vreme ce eu, obosit de atâta drum şi vorbărie, am aţipit în compartiment, atunci când au coborât, vecinii mei de călătorie au luat şi bagajele mele cu ei. Asta trebuie să se fi întâmplat.
Înclin să cred că ăsta a şi fost motivul pentru care, acum o săptămână, am scris despre zgârcenia, lăcomia şi sărăcia pensionarilor. Am încercat atunci să-i înţeleg şi am vorbit despre defectele pentru care, poate pe nedrept, îmi dau seama acum, am condamnat-o pe mama. În cazul ei, însă, zgârcenia avea o scuză, sau poate o explicaţie. Tatăl meu, despre care nu prea îmi place să-mi amintesc, era atât de avar încât nu doar că nu-i dădea bani pentru mine şi sora mea mai mică, dar ajungea să caute prin gunoaie lucrurile pe care nu voia să şi le cumpere. Iar eu eram fiul lui. Nu puştiul care trăgea bine cu praştia şi cu arcul sau îi bătea de-i zvânta la ping-pong pe cei cu patru ani mai mari, nu eram nici măcar elevul care mergea la toate Olimpiadele de limba română. Vecinii nu vedeau în mine nimic din toate astea, ci doar că eram băiatul lui. Am trăit cu povara asta cred că vreo zece ani.
Pot, aşadar, să înţeleg toate feţele zgârceniei ca nimeni altul. Chiar şi pe aia a guvernanţilor m-am străduit s-o pricep, şi chiar am reuşit, până la un punct. Pe mine, însă, după toate cele pe care le-am povestit până acum, e greu să mă convingi că n-ai bani să măreşti pensiile la care trebuie să te uiţi cu lupa ca să le vezi, dar ai ca să umpli nişte burţi speciale umflate de corupţie, nesimţire şi incompetenţă. Nu sunt bani pentru mărirea alocaţiilor copiilor… Am crezut şi asta, până în ziua în care am înţeles că de la Stat nu va fi dat nimeni afară şi nimănui nu i se va tăia un leu din salariul infinit mai mare decât al prăpăditului din mediul privat. Pentru că eu cred că logofeţii, vornicii, ispravnicii, spătarii, stolnicii şi toată şleahta aia de boieri care lucrau în sectorul public al lui Ştefan cel Mare n-o duceau nici pe jumătate atât de bine ca bugetarii din ziua de azi. Ca să nu mai zic că, în vecii vecilor, voievodul moldovean nu le-ar fi mărit vracilor lefurile cu doi ani în avans. Mai degrabă cred că i-ar fi scurtat cu un cap pe ăia pe care îi prindea că iau plăţi informale, cum se numeşte, în epoca modernă, şpaga. Dar probabil că de aia el a putut majora pensiile şi alocaţiile, iar cei de-acum, nu.
În seara aceea de care vorbeam la început, am despachetat hainele din valiză, doar ce ajunsesem acasă după un drum lung, am băgat-o sub pat, m-am îmbrăcat cu pijamaua mea comică pe care numai ce-o scosesem de-acolo şi, obosit de tot şi de toate, m-am băgat sub plapumă. Acum, fiindcă e la fel de târziu ca atunci, o să termin articolul şi-o să mă pregătesc de culcare. Şi-o să dorm ca o valiză într-o gară prin care pentru multă, foarte multă vreme, sau poate niciodată, n-o să mai treacă niciun tren.
Adrian CRÂNGANU