Întotdeauna, în perioada asta a anului mă moi. Mă înduioşez. Cu toate că acum mă cam doare un pic în partea dreaptă, imediat sub coaste, semn că fierea mi-a cam luat-o razna, chiar şi aşa, deci, simt o căldură în capul pieptului, aşa cum mi se întâmplă doar atunci când se cântă Imnul sau când mă gândesc la fiul meu, pe care, oricât ar trece anii, nu pot să-l smulg din copilărie, de parcă doar eu am îmbătrânit, iar el nici măcar nu întinereşte. Şi cred că melancolia mea ar fi şi mai adâncă dacă aş mai vedea şi vreo doi fulgi de zăpadă căutându-se unul pe altul în lumina roşiatică a becului pe care îl privesc în fiecare noapte atunci când fumez, în faţa ferestrei deschise din bucătărie, ultima ţigară înainte să mă bag în pat.
Nu mai ţin minte dacă în fiecare an, în perioada asta, am scris despre cum mă simt, dar, când am făcut-o ultima oară, cred că am vorbit despre liniştea care mă cuprinde, sau mă cuprindea, înainte de Sărbători. Acum n-am mai făcut-o, pentru că n-am mai simţit la fel. Poate de vină e şi durerea aia înfundată din partea dreaptă, imediat sub coaste, care mă cam bâzâie de vreo trei, patru zile, dar nu cred. Mai degrabă e vorba despre alegeri şi de gustul sălciu al tristeţii pe care l-au lăsat în mintea mea, fiindcă rar am fost mai dezamăgit decât sunt acum.
Dar e încă bine. În câteva zile, parcă văd că am să le leg de sărbătoarea mea cea tristă din fiecare an, care ţine cam de prin 20 decembrie până în Ajunul Crăciunului. Atunci, oricât aş vrea să le împiedic, amintirile vin năvală peste mine şi sunt parcă tot mai limpezi, pe măsură ce trece vremea. Nu prea-mi explic cum vine asta, dar nici nu-mi propun să aflu acum. Poate fiindcă, dacă fericirea se mai poate uita, cu frica nu se-ntâmplă niciodată lucrul ăsta. Ea are gheare lungi şi ascuţite, care pătrund adânc în carnea amintirilor şi rămâne agăţată acolo toată viaţa.
Dacă aş spune că la Revoluţie nu mi-a fost teamă, aş minţi. Ba, mai mult, recunosc că uneori mi-a fost chiar groază, fiindcă eu n-am avut niciodată stofă de erou. Dar, chiar şi aşa, atunci, în ’89, am ieşit în stradă cu toată fiinţa mea. Nici nu-mi trecea prin cap că lupt pentru vreun ideal, că mă bat pentru ceva, ştiu eu, de exemplu ca să aibă copiii mei un viitor mai bun, nu, nici gând. Eu, cel puţin, am ieşit fiindcă mă cam săturasem de tot şi de toate. Aş fi ipocrit să spun altceva.
Am petrecut acolo, în stradă, zile şi nopţi în care viitorul însemna vreo două ore, cel mult. Speranţele mele n-au bătut, în perioada aia, cu nicio secundă în plus. Eram tânăr, şi cei din jurul meu erau la fel, şi cred că asta a fost singura noastră armă. Din frică ne-am făcut tranşeele în care ne-am mai ascuns uneori, dar nu foarte des, doar atât cât să ne tragem sufletul şi să mai luăm câte-o duşcă de curaj. De toate clipele alea îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Până aicea, toate bune şi frumoase. Abia după vreo cinci sau şase ani au apărut, pe de-o parte, marea mea dilemă, şi de pe alta, o adâncă temă de meditaţie. Abia târziu, v-am spus, am început să-mi pun întrebări la care nu mă hotăram să răspund, dar cam toate se învârteau în jurul ideii dacă aş mai avea din nou 27 de ani, ce-aş face, aş mai ieşi în stradă? Răspunsul nu-l ştiu nici azi, şi cred că n-am să-l ştiu niciodată. Ce ştiu sigur acum e că n-am fost la Revoluţie pentru ca, după 30 de ani, trei sferturi din ţară să nu iasă la vot, din nesimţire. Şi nici pentru ca, tot peste 30 de ani, bătrânii de-acum, oameni maturi în ’89, care se ascundeau pe sub mese sau în baie, în vană, ca nu cumva vreun glonţ să ricoşeze în scăfârliile lor laşe, să-mi stabilească mie viitorul. Nu mi se pare normal.
Şi, în final, o mică referire la politică, aşa cum am spus săptămâna trecută, şi n-aş vrea să treacă anul şi să nu mă ţin de promisiune. Toată lumea se miră de AUR, AUR în sus, AUR în jos, AUR aşa şi pe dincolo. Eu nu de AUR mă mir, n-am nimic cu ei, ci de cei care l-au votat. Fiindcă e ca şi cum aş condamna fotbalul pentru prostia lui Colţescu de la Paris. Şi nu mi se pare fair-play.
Adrian CRÂNGANU
