Get Adobe Flash player

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“

Vizualizari: 514

Era o noapte luminoasă. Luna și-a găsit odihna pe spinarea unui nor. Sub ochiul protector și palid al nopții, frunzele îmbătrânite ardeau în copacii ce le-au fost până nu demult mamă, cupă cu nectar divin. Treceam printre ruguri aprinse și ascultam plânsul unor umbre, plânsul unei vieți risipite. Ochiul nopții, cu pupila lui cea galbenă ascunsă printre lacrimile norului, nu mai inspira protecție fragilelor aripi ce au zgâriat odinioară scoarța copacului printr-un mugur. Totul e rece sub lumina albicioasă a nopții, iar frunzele plâng și învață să zboare. Nici n-au crezut vreodată că pot să devină aripi de flutur, ele, niște domnișoare, din coconul lemnos al unui pom.

Pe o bancă am zărit o bătrână. Era înveșmântată în haina întunecatei singurătăți. Cu o clipă în urmă a fost și ea un mugur, pe urmă o verde frunză mângâiată de soare, dar acum, acum arde. Rugul ei mocnește și hainele-i s-au îmbujorat asemenea limbilor de foc ce mistuie copacii.

Bătrâna și copacul strigă de durere. Limbile de foc se desprind de ram și cad peste trupul bătrânei. E atât de mult foc! Ce repede a trecut viața! Ruguri aprinse, peste tot ruguri! Bătrâna plânge, iar frunzele scânteiază risipite de vânt.

M-am apropiat de bătrână. Era un om al străzii ce a înnoptat pe o bancă. Când mi-a simțit prezența, a tresărit. M-a privit cu teamă. Eu i-am întins o bucată de pâine. Bătrâna a primit-o, s-a ridicat de pe bancă și a pornit șchiopătând la drum. Am urmat-o. La un moment dat, bătrâna s-a întors și m-a întrebat de ce alerg după o umbră. Am înțeles că bătrâna e înțeleaptă și am așteptat din nou ecoul ei. Ecoul mi-a spus să fug până mai am timp, fiindcă pentru mine încă nu a venit toamna. Eu, care până în acel moment cochetam cu toamna, am înțeles și am fugit. Mai e ceva timp până îmi acoperă ochii toamna mea.

Bătrâna a rămas în urmă, copacii se zăreau arzând în față-mi, iar eu înțelegeam că totul este o suflare de vânt. Abia te ivești ca un mugur pe ram, nici nu înțelegi bine soarele, că verdele tău ia foc și rugina îți pătrunde ființa, ca să îngheți în iarnă pentru eternitate.

M-am așezat pe o piatră. Ochiul nopții mă privea întrebător. Mi-am amintit de un tragic accident de circulație. În urmă cu trei săptămâni, în timp ce mergeam la serviciu, o mașină scăpată de sub control de un șofer inconștient a lovit un pieton, alungându-l din copacul vieții.

„Fă trei cruci şi zi «Doamne-ajută!» când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând“, este inscripționat ca un îndemn cuvântul prozatorului Ioan Slavici la începutul nuvelei „Pădureanca“. Niciodată nu știi ce îți aduce clipa. Treci pragul casei și la următorul pas ești nevoit să înveți, asemenea lui Nessus sau Hercule, ce-nseamnă a muri. Dacă până în urmă cu o clipă ai fost un mugur aprins, în clipa următoare ești nevoit să înveți a te mistui.

Un potop de frunze înflăcărate au început să roiască în jurul meu. Toate erau nedumerite. Nu înțelegeau ce li s-a întâmplat. Fiecare frunză a zâmbit privindu-și înflăcărata rochie, ca în momentul următor să simtă o adiere, o durere surdă, pe urmă un gol în adâncul ființei, și atât. Aripi de flutur îmbrățișează pământul, triste și nedumerite.

Atâtea frunze și atâția oameni, Doamne! Și omul acela a ieșit din casă, iar ceasul rău i-a tăiat calea pentru eternitate.

În toamnă, când întorci privirea și observi oamenii, poți vedea trupri ce se vor ofili curând, asemenea frunzelor. Moarte, pretutindeni moarte, atâta moarte încât uiți să mai zâmbești verdelui de-o clipă…

Au fost ani în care am iubit toamna, ani în care m-am obligat să învăț a iubi toamna. Durerea naturii o anihilam prin culorile calde ce ardeau în copaci. Nu doream să văd moartea și mă pierdeam în culori, mă pierdeam printre culori iubindu-le, iar ele, ele erau doar o himeră de-o clipă. Când înțelegi sărutul mut al culorilor trecând dincolo de feericul vizual, simți durerea rugurilor aprinse.

E prea multă durere în toamnă, iar durerea morții are culorile ei. Trebuie doar să pătrunzi chipul culorilor, și descoperi gustul amar a mii de ruguri aprinse, mirosul ultimei clipe.

Clipa supremă te mângâie ca un vânt rece de toamnă, te dezleagă de ramura existenței tale, te poartă în văzduh ca pe o aripă străvezie de flutur, pe urmă te unește cu pământul pentru eternitate. Când simți gustul pământului, flacăra se stinge. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“ spune, ca şi Eminescu, fiecare frunză ce-și mistuie focul sub sărutarea rece a lutului.

Ana-Cristina POPESCU

Traducere