Ningea. Ningea ireal – noapte a miresmelor, noapte a purităţii, noapte a oraşului – şi ningea adânc şi în mine, cădere largă şi dulce, amintire în hotar cu realul, trecând şi el imediat în amintire.
Am vrut ca noaptea aceea să se lege cu trei nopţi şi să fiu în rodul ei în fiecare clipă.
Sub fiecare stâlp de iluminat public al oraşului Caransebeş se împleteşte dragostea. Sau tristeţea dragostei pierdute. Lângă orice stâlp, mie nu-mi stă bine decât miruit şi cu flori în mână.
Scriu despre toate astea cu degetele prăjite de fluturii care şi-au rotit aripile în jurul stelei ce mi-a mângâiat nopţile adolescenţei. O lumină este o cameră suspendată peste care ninge mereu. Toate luminile oraşului au ochi de floare de tei. Când se trezeşte în mine vagabondul nopţilor, cobor dintre cărţi şi trec să-mi reazim tristeţile pe trunchiul lor, în care cântă vânturi pierdute.
Luminile de pe Strada Ardealului sunt struguri atârnaţi de cer. Aici, unde casele au miros specific, iar luminile sporesc dimineaţa, se schimbă în pălării gătite cu licurici. Lampa de flacără verde, descântec de dragoste, mătase aşezată pe sâni de ţigancă, cine te atinge nu mai aude viorile „Doinei Banatului”.
Acum luminile oraşului ard în pereţi de ger. Dimineaţa, când se trezesc, ele se ascund în inima platanilor din Parcul Dragalina sau se duc să lumineze balul domniţelor de la Pomul Verde.
Când ziua îşi apleacă pleoapa şi se stinge, răsar din nou în trupul străzilor, şi-mi spun mie despre toate poveştile de iubire ţesute între arcadele lor. Dulci sărutări furate, gingaşe desmierdări. O noapte deasă. O lumină. Şi-un cântec încet pentru dragostele duse.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU