Adrian CRÂNGANU
În urmă cu câţiva ani, o bătrânică, Doda Lela din Băuţar, poeta de peste optzeci de ani şi care, la vremea aceea, avea cincizeci şi ceva de caiete în care şi-a aşternut în versuri gândurile, îmi spunea, printre multe alte lucruri şi întâmplări interesante pentru mine, că bărbatul are mintea cocoşului. Nu-mi mai amintesc acum exact cum am ajuns să discutăm despre asta, dar, oricum, preţ de câteva clipe ştiu că am tăcut, am rumegat un răspuns, vorbele îmi stăteau pe limbă, dar până la urmă n-am mai zis nimic şi am lăsat-o să-şi continue firul poveştii.
Chiar şi după atâţia ani, încă mai zâmbesc când îmi amintesc expresia şi tonul aproape dispreţuitor cu care a rostit-o Doda Lela. Şi, o vreme, a rămas doar un motiv de amuzament atunci când, dintr-un motiv sau altul, ajungeam să mă gândesc la vorbele ei. Lucrurile s-au schimbat însă în ultimul timp, sau poate mai demult, şi eu abia acum observ asta, dar, de la o vreme, de când seara îmi permit să pierd o oră, două, la televizor, şi ziua un sfert de ceas răsfoind reviste, am remarcat că singurele subiecte care mai există în ţara asta sunt femeile. Şi că, cu cât sunt mai tinere şi mai dezbrăcate, sunt mai consistente. Pe orice canal, sau aproape pe orice canal m-aş uita, nu văd decât divorţuri, despărţiri, împăcări, drame de doi bani, lacrimi ori zâmbete de fericire şi vieţi refăcute din cenuşa show-biz-ului, nume despre care n-am auzit în viaţa mea şi probabil nici n-am să mai aud peste vreo lună, două. Dar sunt nume cu picioare lungi şi fuste scurte, cu corpuri modelate de zeci de operaţii estetice şi cu mintea netulburată de vreo carte. Mi-am făcut un calcul, nu sunt mai multe de 20, dar e plin televizorul de vieţile lor ieftine. Apoi, m-am întrebat din ce-or trăi, fiindcă, în afară de a-şi pierde serile prin studiouri şi nopţile prin cluburi, n-au făcut nimic, niciodată. Atunci mi-a venit în minte perioada de imediat de după 1990, când, tot aşa, era o vreme a femeilor, pe care am comparat-o, şi cred că n-am greşit prea mult, cu epoca curtezanelor. Era, atunci, imediat după Revoluţie, la modă să ai o amantă, dar nu orice amantă, ci una cu care să fii văzut, de care să ştie lumea. Altfel, ce rost ar fi avut? Şi un om de afaceri, bătrân, gras, urât şi libidinos din cale-afară, dar îmbogăţit în câteva luni din şmecherii, cum încă mai mergea pe vremea aceea, ţin minte că se ducea peste tot cu o păpuşică cu aproape 40 de ani mai tânără decât el. Nu o prezenta nicicum, doar făcea cu ochiul. Odată, cineva l-a întrebat ce spune soţia lui despre toată povestea, iar el i-a răspuns senin că nimic, nu e geloasă deloc, fiindcă ştie prea bine că el e impotent de cel puţin 10 ani. Iar fata aceea nu lucra nicăieri, nu făcea nimic altceva decât să fie a lui. Ca o maşină scumpă ori ca un ceas de lux.
Nu i-am găsit nicio vină ei. Lui, însă, o sută. La fel cum şi acum arăt cu degetul spre toţi aceia care, aidoma personajului despre care am scris, îşi imaginează că dragostea se poate cumpăra. Luxul, da. Iar televizorul meu e plin de curtezane din generaţia nouă care se plcitisesc şi, din lipsă de ocupaţie, dau, seară de seară, câte o raită prin viaţa mea.
Ciudat unde au putut să mă ducă vorbele rostite într-o primăvară cu petice de zăpadă pe dealuri, în bucătăria simplă, de la ţară, de Doda Lela. Erau, poate, concluzia unei vieţi de optzeci de ani şi a cincizeci şi ceva de caiete în care îşi aşternuse în versuri gândurile. Bărbatul are mintea cocoşului. Şi dacă a mai şi găsit punguţa cu doi bani…
