Get Adobe Flash player

Lehamite

Vizualizari: 1225

Cred că întrebarea care mi s-a pus cel mai des de când sunt ziarist e de unde-mi vin ideile pentru editoriale. Am răspuns întotdeauna că nu ştiu, şi ăsta-i adevărul. Îmi vin şi gata. Poate că sunt puţin mai atent decât alţii la ceea ce se întâmplă în jurul meu, văd amănunte care altora le scapă sau asupra cărora nu se obosesc să zăbovească dintr-o comoditate a gândirii, şi apoi, oricât de banală ar putea părea întâmplarea aceea, ţes în jurul ei o poveste care o face să crească până ajunge, sper eu, interesantă. Asta cred că se întâmplă. Meritul meu, dacă am vreunul, e acela că încerc să pătrund sub coaja aparenţelor, să găsesc adevărata semnificaţie a vreunui gest sau a unei întâmplări, să fac legătura între ele şi altele, pe care le-am trăit ori la care am fost martor, ori să explic, în cuvinte cât mai simple, cum văd eu lucrurile.

Acum, de exemplu, aveam de gând să scriu despre explozia de la Reşiţa, de săptămâna trecută, care a aruncat în aer un colţ întreg de bloc. N-am s-o fac, fiindcă între timp a intervenit ceva ce mi s-a părut mai interesant, sau mai bine-zis m-a iritat mai tare. Dar, dacă ar fi fost să scriu despre dezastrul şi moartea bătrânei care l-a provocat, aş fi început aşa: „Chiar când duceam ceaşca de cafea la gură, am auzit o bubuitură înspăimântătoare, care a făcut geamul să vibreze. Automat m-am uitat la ceas, era 7 şi 10 minute dimineaţa. Voiam să ştiu exact, fiindcă eram sigur că, undeva în apropiere, s-a petrecut o grozăvie”. Până la urmă aşa s-a şi dovedit că a fost. Iar lucrul de care voiam să mă leg era gestul incalificabil al celor care, în acele clipe şi minute de buimăceală şi îmbulzeală, în care pompierii încercau să înţeleagă ce s-a întâmplat, să facă ordine şi să evite o altă nenorocire, ei, bine, au furat tot ce au putut din magazinele de la parterul blocului, ale căror vitrine fuseseră spulberate de suflul exploziei, până au lăsat rafturile goale. Au luat absolut tot ce se putea lua. Mai bine că nu i-am văzut. La un sfert de oră de la explozie, a trebuit să plec din Reşiţa, şi drumul meu nu trecea prin faţa acelui bloc.

Poate că lehamitea pe care am simţit-o faţă de oamenii aceia m-a făcut să aleg alt subiect, sau poate, aşa cum am spus, iritarea pe care mi-a trezit-o altceva să fi contribuit la faptul că m-am răzgândit. Dar m-am săturat, pur şi simplu m-am săturat, ăsta e cuvântul, de emisiunile inepte de sâmbătă seara şi din ce zile or mai fi, cărora nici nu le ştiu exact numele, cred că sunt „X Factor” şi „Vocea României”, făcute parcă anume pentru oameni cu jumătate de creier. M-am uitat vreo zece minute, cu gura căscată, pentru că pe mine mă impresionează, deopotrivă, geniul şi prostia. Cu greu mi-am revenit din transa în care m-a băgat spectacolul, nu mai reţin acum nici care, nici de pe ce program, în fine, unul de un prost-gust perfect, în care până şi respiraţia celor din platou părea regizată, în care toată lumea era de-o veselie neroadă şi fără niciun rost, o emisiune de o stupizenie profundă, de parcă în România viaţa are o singură culoare – roz, în diferite nuanţe, în funcţie de micile griji ale fiecăruia.

Şi, tot gândindu-mă acolo, am înţeles că televiziunile vor să-mi prezinte viaţa ca pe un spectacol măreţ. O minciună din care ele scot bani cu nemiluita. Şi am înţeles în sfârşit şi sensul unui cuvânt pe care demult voiam să-l aflu. Show vine de la spectacol, iar biz, de la business. Împreună, showbiz. Adică altă lehamite.

Traducere