Istoria viitorului meu



Mă dau în vânt după filmele, dar mai ales după literatura de anticipaţie. Întotdeauna mi-au plăcut la nebunie. În egală măsură, însă, iubesc şi istoria, cu tot ce e legat de ea, şi cărţile şi documentarele. Şi cred că, din slăbiciunile pe care le am pentru lucrurile astea două, s-ar putea lesne înţelege că prezentul nu mă atrage mai deloc şi că îl trăiesc doar fiindcă n-am încotro. Nu e chiar aşa, adică nu e deloc aşa. Ce pot să recunosc însă e că mi-au trebuit mulţi, foarte mulţi ani până să ajung la concluzia asta.
Când eram tânăr şi nu aveam întotdeauna ce să fac cu timpul meu, căruia nici nu-i înţelegeam valoarea şi nici capătul nu i-l zăream, oricât îmi încordam eu privirea, îmi permiteam să hălăduiesc prin secolele trecute ori să hoinăresc cu gândul prin cele viitoare cât voiam. Era pe vremea când credeam că fiecare secundă mi se cuvine, că după ce trece primesc alta în loc şi că totul e gratis. Mult, poate prea mult timp am pierdut zile din care, în cel mai fericit caz, am recuperat câteva minute. Acum, cred că am fost totuşi norocos că aşa s-au întâmplat lucrurile. Pentru asta, însă, a trebuit să mă mulţumesc cu puţin, sau chiar cu nimic, ar putea crede unii. În toţi anii aceia de care am vorbit până acum, eu am socotit un câştig fiecare pagină pe care am citit-o şi fiecare rând pe care, mai târziu, l-am scris. Au fost monedele şi bancnotele din care mi-am agonisit averea. Iar dacă m-aţi întreba cum mă simt, v-aş răspunde că mă consider un om bogat.
Pentru toate astea pe care vi le-am povestit am fost făcut visător, contemplativ şi chiar filosof. Imaginea mi-a fost preţul pe care l-am plătit pentru norocul de care am vorbit puţin mai înainte. Dar nu m-a deranjat niciodată şi nu mă supăr nici acum pentru atâta lucru, cu atât mai mult cu cât, când îmi cântăresc faptele, îmi zic că poate lumea a avut dreptate când m-a văzut aşa. Am fost considerat lipsit de simţ practic şi rupt de realitate, şi asta mă trimite cu gândul la ce-am scris la început.
Eu însă zic că nu e un lucru chiar atât de grav să încerci să mai evadezi din când în când din închisoarea zilei de azi, iar eu exact asta am făcut. N-am spus-o la început, dar dintre cele două pasiuni ale mele am preferat întotdeauna anticipaţia, istoriei. Probabil fiindcă viitorul mi-l pot plăsmui şi schimba în orice clipă, în timp ce trecutul, bătut în cuie, m-a tras, şi nu doar o dată, în jos. Şi cred că exemplul personal a jucat un rol mai important decât aş fi vrut în alegerea pe care am făcut-o, dar abia acum îmi dau seama de asta.
Să nu credeţi însă că, la vârsta mea, Science Fiction-ul de care m-am îndrăgostit în copilărie mai are vreo legătură cu roboţii de tinichea, cu ochi făcuţi din becuri, ori cu mitraliere fotonice. Nu. Chiar dacă, pentru atmosferă, uneori nu strică şi aşa ceva, acum îmi plac nebuloasele gânditoare şi norii intergalactici inteligenţi. Dar mai ales mă preocupă ideea universurilor paralele, în care orice gest al meu, de exemplu, are un milion de urmări diferite, în funcţie de hotărârile posibile pe care pot să le iau, şi tot eu sunt în fiecare dintre ele, trăind un milion de vieţi separate, dar toate în acelaşi timp. Poate o să spuneţi că am idei cam creţe, dar cică există aşa ceva, însă nu cred că eu am să mai apuc să mă conving de asta. Cel puţin nu în viaţa din universul ăsta.
De aia ziceam că dacă-mi daţi o carte, un caiet şi un pix, sunt un om bogat. Acum cred că m-am făcut înţeles. Sărac o să fiu când n-o să-mi cunosc trecutul şi o să-mi uit viitorul. Şi cred că nici atunci.
Adrian CRÂNGANU