Get Adobe Flash player

Învăţământul caransebeşean în perioada 1865-1919


În perioada imediat următoare desfiinţării Confiniului militar bănăţean, învăţământul din oraşul Caransebeş a avut de înfruntat mai multe încercări.Prima era de ordin legislativ, deoarece normele şi regulamentele care funcţionaseră până în 1871-1872 trebuiau înlocuite cu cele care se aplicau acum în Regatul Ungariei. Aşadar, pe raza oraşului trebuia aplicată Hotărârea din 3/15 ianuarie 1862 a Consiliului locumtenenţial maghiar din Budapesta, prin care şcolile primare române din Banat au fost puse sub jurisdicţia episcopilor din Timişoara şi Vârşeţ. Hotărârea sus-amintită a fost înlocuită cu Legea XXXVIII din 1868, care la prima vedere părea un mare câştig pentru învăţământul primar, însă asigura doar buna funcţionare a acelor şcoli care dispuneau de resurse materiale, cele din comunităţile sărace fiind veşnic ameninţate cu desfiinţarea.
Cea de a doua încercare era de ordin structural, ca urmare a desfiinţării Şcolii de matematică din Caransebeş, cea care pregătea cadre militare cu grade inferioare, cei doritori de carieră militară fiind nevoiţi, începând cu anul şcolar 1871-1872, să urmeze cursurile Şcolii militare din Timişoara, sau şcoli asemănătoare din centre mai îndepărtate. Se resimţea din plin, pentru un întins teritoriu care se confunda cu cel al fostului Regiment de Graniţă Nr. 13 Româno-Bănăţean, nevoia înfiinţării unor gimnazii pentru fiii românilor şi ai celorlalte naţionalităţi care aspirau la şcoli mai înalte.
Datele de care dispunem ne permit să refacem pentru perioada 1865-1919 reţeaua şcolară din oraşul Caransebeş.
Învăţământul primar
Astfel, a funcţionat până în anul 1871 o Şcoală naţională Greco-ortodoxă română, ca ultimi învăţători ai acesteia fiind Teodor Sârbu (1854-1871) şi Teodor Călinescu (1861-1870). Meritul pentru existenţa acesteia, mai ales între anii 1865-1871, a revenit exclusiv episcopului Ioan Popasu. Din motive pe care nu le cunoaştem, această şcoală nu a funcţionat în perioada 1871-1875. În anul 1874, Episcopia Caransebeşului, împreună cu Comitetul parohial local, a luat măsura reînfiinţării acesteia.
Consistoriul diecezan a hotărât, la 22 aprilie 1875, reînfiinţarea şcolii cu clase separat pentru fete şi pentru băieţi, începând cu 1 noiembrie acelaşi an. În primul an de funcţionare a şcolii, au frecventat 161 de elevi, din care 66 băieţi şi 65 fete. Şi-a reluat activitatea în anul şcolar 1875-1876, cu denumirea Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română din Caransebeş, tocmai în momentul în care Şcoala primară de stat renunţa definitiv la desfăşurarea orelor de curs în limba română. Reluarea cursurilor la această şcoală îl determină pe inspectorul şcolar regesc din Biserica Albă, Francisc Suttag, să ceară la 27 aprilie 1876 detalii despre înfiinţarea ei şi dacă a primit aprobarea oficială de funcţionare din partea Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică din Budapesta, acesta socotind că şcolile confesionale aveau acelaşi statut cu cele private, pentru care se impunea obţinerea unei asemenea aprobări.
Această şcoală a funcţionat, în primii ani de la reînfiinţare, într-o singură sală de clasă, atât pentru băieţi cât şi pentru fete, avându-l ca învăţător pe George Buru, care a activat până în anul 1885. Numărul elevilor înscrişi a fost în permanenţă mare, chiar şi după înfiinţarea clasei separate pentru fete.
Dacă în anul şcolar 1876-1877 au fost înscrişi 57 de elevi, frecventând 465, câţiva ani mai târziu numărul lor a depăşit cifra de 100. Astfel, în anul şcolar 1878-1879 erau înscrişi în clasa I 102 elevi şi eleve, iar în clasa a II-a 74 de elevi şi eleve, mai mult de jumătate nefrecventând cursurile. În anul şcolar 1915-1916, numărul elevilor înscrişi ajunsese la 150, şcoala funcţionând doar cu un singur învăţător, iar în anul următor figurează 122 de elevi înscrişi.
Pe parcursul funcţionării sale cu statut de şcoală confesională, până în anul 1919, aceasta a întâmpinat numeroase greutăţi în plan material.
Confruntată cu imposibilitatea achitării salariilor pe anul şcolar 1876-1877, Reprezentanţa orăşenească din Caransebeş a acordat acestei şcoli suma de 600 de florini, din Fondul şcolar gr. or. român administrat de Primărie, din această sumă urmând să se cumpere şi manuale şcolare. În luna mai 1881, câţiva cetăţeni din oraş au solicitat ca şcoala să fie transformată în şcoală comunală, însă acordarea sumei de 700 de florini din partea aceleiaşi primării a asigurat funcţionarea acesteia pe mai departe.
Cu toate greutăţile întâmpinate, unii intelectuali români, convinşi că numai într-un asemenea tip de şcoală se făcea şi educaţie naţională, şi-au înscris copiii la Şcoala primară confesională. Este cazul profesorului academician Enea Hodoş, care şi-a înscris cele trei fiice (Caterina, Astra şi Zotti), apoi al locotenentului Ioan Linţu (pe fiica sa Victoria) sau al prof. dr. Petru Barbu (pe fiica sa Florica). Grosul elevilor provenea din familii de economi, meseriaşi, servitori şi chiar romi.
Trebuie precizat şi faptul că, începând cu anul şcolar 1877-1878, la această şcoală au activat câte două cadre didactice, doar în perioada Primului Război Mondial funcţionarea şcolii asigurându-se cu un învăţător.
La 20 iulie 1911, în prezenţa episcopului dr. Elie Miron Cristea, s-a pus piatra de fundament la noua clădire a Şcolii confesionale gr. or. române din Caransebeş, clădire ridicată peste drum de Catedrala Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. La sfârşitul cuvântării sale, mulţumit de sumele adunate pentru acest edificiu încă din anul 1908, episcopul caransebeşean spunea: „Întăreşte, Doamne, aici şi pretutindeni toate temeliile culturii româneşti!”.
Spusele ierarhului caransebeşean reafirmau credinţa sa, ca şi a celorlalţi doi ierarhi care i-au premers, că doar învăţământul confesional românesc asigura instrucţia şi educaţia în limba maternă şi făurea caractere româneşti capabile să se opună politicii de deznaţionalizare.
La această şcoală au activat în primele două decenii ale secolului al XX-lea învăţători precum Nicolae Velcu, Elena Biju, o pictoriţă de mare talent, şi Pavel Jumanca, până la plecarea sa pe front.
Pe parcursul anilor, Şcoala primară confesională a fost sprijinită, material, mai ales cu manuale şcolare, atât pentru elevi, cât şi pentru cadrele didactice, prin donaţii ale unor personalităţi locale sau instituţii. În anul 1885, colonelul Iosif Seracin, care îndeplinea funcţia de preşedinte al Comitetului parochial ortodox român din localitate, împreună cu Comunitatea de Avere şi Scaunul Orfanal, a donat un număr mare de manuale şcolare, avându-i ca autori pe
Vasile Petri, Ioan Popescu, Daniel P. Barcian, Nicolau Pop şi Vasile Mândreanu, profesor la Şcoala civilă din Caransebeş şi autorul unor foarte utile manuale de gramatica limbii române.
Un asemenea gest nu a fost singular în epocă, el repetându-se periodic tocmai pentru a-i sprijini pe elevii proveniţi din familii cu venituri modeste.
Şcoala elementară de stat
Momentul desfiinţării Graniţei militare bănăţene coincide şi cu cel al acaparării unor instituţii de învăţământ de către Statul maghiar, care acum îşi desfăşura în deplină legalitate controlul absolut şi asupra acestei zone curat româneşti. În consecinţă, fosta Şcoală naţională confinială din Caransebeş s-a transformat în Şcoală elementară de stat, care până în anul 1876 a asigurat predarea şi în limba română. Începând cu anul 1876, în această şcoală elementară s-a predat numai în limba maghiară, copiii care proveneau din familii româneşti întâmpinând mari greutăţi de acomodare.
Procesul de învăţământ din această şcoală s-a desfăşurat în clădirile aparţinând Oficiului parohial Caransebeş, care, de-a lungul anilor, a solicitat Primăriei repararea edificiului şi îmbunătăţirea salariilor învăţătorilor.
În anul 1883, Reprezentanţa orăşenească a constatat starea avansată de degradare a edificiului, hotărând fie mutarea în altă clădire, fie repararea acestuia. Mutarea într-un alt sediu se va petrece abia în anul 1900, după construirea impozantei clădiri care a adăpostit între 1900-1919 atât Şcoala elementară de stat, cât şi Şcoala civilă (actualul sediu al Colegiului Naţional „Constantin Diaconovici Loga”, o clădire care avea un singur etaj). Ciclul elementar era organizat pe 6 ani de studii.
În anul şcolar 1887-1888, această şcoală funcţiona cu 4 clase de băieţi şi 6 clase de fete, şi cu un număr de 367 de elevi, din care 169 erau români, adică 46%. Activau la această şcoală 10 învăţători, din care doar unul român, dar şi acesta obligat să predea tot în limba maghiară.
În permanenţă a fost mare numărul de elevi de la această şcoală şi la fel de mare numărul elevilor din fiecare clasă. Spre exemplu, în anul şcolar 1915-1916 au fost înscrişi 441 de elevi, repartizaţi în 11 săli de clasă, cu 11 învăţători. În anul şcolar următor, numărul elevilor a crescut la 468, păstrându-se însă acelaşi număr de învăţători. În condiţiile stării de război a crescut şi numărul celor neşcolarizaţi, care în anul 1917 înregistra 85 de cazuri, din care 52 erau băieţi. Ca şcoală elementară de stat cu limba de predare maghiară a funcţionat până la sfârşitul anului şcolar 1918-1919. Urmare a instaurării administraţiei româneşti din Banat, această şcoală şi-a menţinut caracterul de şcoală primară de stat, care la începutul lunii octombrie 1919 şi-a inaugurat cursurile în limba română, având însă şi o secţie germană şi una maghiară. Conducerea şcolii a fost încredinţată învăţătorului Gheorghe Neamţu. Începând cu anul 1919, această şcoală a funcţionat cu un număr mare de clase şi de învăţători, fiind cea mai importantă şcoală primară de stat din oraş.
Privit prin prisma rezultatelor şi chiar a pretenţiilor pe care însăşi societatea le impunea în acea perioadă, se poate conchide că în oraşul Caransebeş s-a acordat atenţie învăţământului primar. Numărul ştiutorilor de carte (atât cei cu câteva clase, care stăpâneau scrisul şi cititul, cât şi cei care urmaseră şcoli mai înalte, până la nivel universitar) a crescut în permanenţă. Astfel, în anul 1880, la o populaţie de 4.764 de locuitori, se înregistrau 2.317 persoane care ştiau să scrie sau să citească, adică un procent de 44,3%. În anul 1900, numărul celor alfabetizaţi a ajuns la 4.034, procentul fiind de 62%, pentru ca în 1910 să se înregistreze 5.151 de persoane alfabetizate (64,3% din totalul populaţiei de 7.999 de locuitori).
Recensămintele întocmite de autorităţi în anii 1900 şi 1910 au înregistrat cu grijă numărul celor care îşi însuşiseră limba oficială a statului. Sunt cunoscute măsurile de ordin legislativ luate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales legile şcolare ale contelui Apponyi pentru a mări numărul orelor de limba maghiară, nu numai în şcolile de stat şi comunale, dar şi în cele confesionale, cu toată opoziţia reprezentanţilor politici ai naţiunii române. Drept urmare, în anul 1900, în Caransebeş, 34,9% dintre locuitori ştiau limba maghiară, pentru ca în anul 1910 procentul acestora să crească la 44,3%.
Dincolo de această teribilă presiune, românii caransebeşeni nu şi-au uitat nici limba, nici tradiţiile, nici obiceiurile, ei creând în propriile familii „alte şcoli”, în care întreţineau permanent, la un nivel destul de ridicat, sentimentul naţional.
Constantin BRĂTESCU

Traducere