Trecutul este păstrătorul unui inepuizabil tezaur de învăţăminte pe care noi, cei de azi, avem mereu datoria de a le lua în seamă, de a le studia şi valorifica, pentru adoptarea unor decizii ce angajează prezentul şi viitorul.
Lecţiile de istorie sunt uneori aspre, dar întotdeauna adevărate, important fond de învăţăminte ale trecutului.
A devenit o axiomă a vremii noastre că, fără marile lecţii ale istoriei, umanitatea nu poate înainta pe calea spre mai bine, spre orizonturile unei lumi despovărate de ameninţarea distrugerii.
Holocaustul generat de ideologia otrăvită de ură a fascismului revanşard se cuvine să ne fie mereu prezent în memorie, nu doar ca o pioasă aducere aminte a milioanelor de victime inocente măcinate nemilos în mecanismele absurde create în anii ultimei conflagraţii mondiale, ci mai ales un îndemn la vigilenţă, fermitate şi acţiune solidară, pentru ca ororile trecutului să nu se mai repete.
Holocaust – Ardere de tot – e un termen grecesc, compus din Holos = de tot, şi Caustos = ars. În limba ebraică, el se numeşte „Korban Ola”, adică jertfire totală, iar în cea a lui Hitler, „Endlosung” – soluţie finală, adică exterminare totală.
Nicicând dezlănţuirea crimei n-a fost mai meticulos organizată, nicicând omenirea n-a asistat la o astfel de făţişă ducere la îndeplinire a făgăduielilor de exterminare a milioane de fiinţe umane nevinovate, copii şi bătrâni lipsiţi de apărare.
Pe drumul fără întoarcere care ducea spre camerele de gazare alergau sute de vagoane în care, în locul vitelor, au fost înghesuiţi oameni. Oameni vii, oameni care voiau să trăiască. Vor trece veacuri şi milenii, şi niciodată nu va fi îngăduit nimănui, evreu sau neevreu, să încerce să aştearnă vălul uitării asupra acestei uriaşe tragedii care nu e numai a evreilor, ci a umanităţii întregi. Şase milioane de victime, şase milioane de umbre ne însoţesc pe noi, supravieţuitorii.
În timpul în care Adolf Eichman îi mâna spre cuptoare pe evreii din Oradea sau Cluj, din Dej sau Carei, în timpul în care ofiţeri hortişti schingiuiau şi jefuiau, iar batalioanele SS zvârleau în cuptoare pruncii smulşi de la sânul mamelor lor, în timpul în care se îngrămădeau munţi întregi de pantofiori ale milionului de copii arşi la Auschwitz, iar Ilse Koch confecţiona abajururi din piele de evreu, în timpul în care călăii hitlerişti fabricau săpun din trupuri evreieşti, imprimând cu cinism inscripţia R.J.F. (Reines Jüdisches Fetten – grăsime curat evreiască), când sute de saltele făcute din şuviţele de păr tuns de pe creştetele femeilor evreice luau drumul Germaniei naziste, ei, bine, exact atunci, Osar, muncitor din Baia Mare, a ascuns în casa sa, primejduindu-şi viaţa, pe evreul Izsak K., salvându-i viaţa, ceferistul Alexandru Vaida, tot din Baia Mare, a salvat viaţa habamului Zinger şi a celor patru copii ai săi, iar ţăranul Alex. Ritoc din Carei a salvat-o pe evreica Helena Grün şi pe fetiţa ei. Am putea înşira încă multe asemenea exemple…
Cele ce s-au petrecut la Iaşi, în 1941, ca şi cele ce au urmat la Auschwitz şi Treblinka, la Maidanek şi în atâtea sute şi sute de lagăre de concentrare şi camere de gazare, au dat o lecţie amară umanităţii, au învăţat cât de mare e primejdia fascismului şi antisemitismului, unde poate duce ura între popoare şi confesiuni, cultivată de nelegiuiţii doctrinari ai crimei, în ce abis poate fi aruncat Omul, această nobilă fiinţă creată „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Au convieţuit laolaltă, secole de-a rândul, aici ca şi în atâtea alte oraşe şi târguri din ţară, români şi evrei, înfrăţiţi în bucurii şi în suferinţe. Au plâns împreună în desele epoci de cotropire şi înrobire. S-au bucurat împreună când apărea câte o rază de lumină pe orizontul acestei ţări.
Noul mod de gândire care se afirmă cu tot mai multă vigoare în complexul domeniu al vieţii internaţionale, şi care îşi are în România unul dintre primii şi cei mai activi promotori, vizează, pornind tocmai de la marea lecţie a istoriei – desprinderea de un trecut nefast –, propulsarea omenirii spre o lume mai bună şi mai generoasă, fărurirea conştientă a unui viitor mai bun, a unui climat autentic de destindere.
Fie ca nemărginita lor jertfă să nu fi fost zadarnică şi cuvântul Decalogului – „Să nu ucizi” – să călăuzească oamenii şi popoarele. Fie ca memoria omenirii să rămână în veci trează, pentru ca astfel ea să poată clădi, pe ruinele unei lumi ce s-a mistuit în focul războaielor şi în fumul cuptoarelor, o lume a păcii şi a dreptăţii.
Doinel Puiu MĂRGINEANU
