Executaaa-rea!



Nu mai departe decât zilele trecute, mi-a ajuns pe la urechi un fel de ordin televizat venit de la guvern. Cum eram cu ochii în calculator şi nu am recunoscut vocea, nu pot să spun nici cine l-a dat, nici cum suna exact, dar mesajul cam ăsta era: ia să mai termine odată patronii cu salariile astea minime pe economie, ce mama dracu’! Executarea! Am ridicat din umeri şi l-am lăsat în lumea lui de vise, iar eu mi-am văzut mai departe de treaba aia pentru care sunt atât de prost plătit de şeful meu. Şi în prima pauză de ţigară, când mi-am permis să mă gândesc şi la altceva în afară de lucru, mi-am adus aminte că, în urmă cu vreo câţiva ani, un alt ministru, şi iar nu mai ştiu care, a zis că, atunci când nu le convine, muncitorii din privat n-au decât să-şi strângă patronii de gât până le iese limba de-un cot, să le mai tragă şi vreo două palme dacă e nevoie, să bată cu pumnu-n masă şi să zbiere la ei să le mărească salariile. N-a mai spus Executarea!, dar a lăsat să se înţeleagă destul de limpede lucrul ăsta.
Acuma eu, care am lucrat toată viaţa doar în mediul privat, îmi permit să văd lucrurile niţel altfel decât visătorii ăştia care n-au strâns un şurub, n-au tăiat un cornier cu bomfaierul şi n-au călcat într-un atelier ca să se murdărească pe pantofi în viaţa lor. Iar eu nu ţin minte să fi văzut în oamenii de afaceri nici rechini, nici căpcăuni, nici balauri cu şapte capete care scot flăcări pe nări şi-şi fugăresc angajaţii, cu lanţuri la picioare, prin şantiere, hale sau magazii, aşa cum îşi închipuie ăia care n-au bătut un cui, că se întâmplă. Dimpotrivă, cunosc patroni care au dat cu târnăcopul şi cu trafaletul, sau au pus mâna pe mistrie şi pe flex, atunci când, dimineaţa la 7, s-au trezit că trei oameni nu le-au venit la lucru fiindcă au plecat dincolo, la cai sau la acoperişuri, traşi de vreun fost coleg trimis în recunoaştere.
Ca să mă fac şi mai bine înţeles de ăia care n-au tăiat niciodată o sârmă cu patentul, am să recunosc că eu însumi, în scurtul timp în care am răspuns de o firmă, atunci când nu ştiam cum să-mi mai împart sărăcia, am plătit mai întâi salariile oamenilor şi, dacă a mai rămas ceva pe fundul contului, mi-am luat şi eu cât să am ce pune pe masă vreo două, trei zile. Şi azi, o spun cu mâna pe inimă, prefer să scriu o mie de editoriale din astea grele, decât să dau un singur telefon şi să mă milogesc la mai ştiu eu cine să-mi plătească o factură din urmă, cu toate că sunt sigur că şi el, la rândul lui, o să dea un alt telefon cuiva care iar va da alte telefoane, şi tot aşa până când, în cele din urmă, pe unul o să-l strângă vreun angajat de gât, iar eu am să rămân cu ochii-n soare.
Şi le-aş mai spune ălora care nu ştiu cum arată o menghină, fiindcă nici măcar n-au auzit de ea, că, de pildă, la ziarul la care am lucrat până în urmă cu 14 ani nu mi-am luat salariul vreme de patru luni, şi nici până azi n-am văzut un leu de la fostul meu patron. Ţin minte că vorbeam atunci între noi că dacă la stat întârzie banii două minute, sindicatele deja behăie pe la toate televiziunile şi ameninţă că, de a doua zi, membrii lor n-au să mai capseze adeverinţe şi n-or să mai plimbe hârtii dintr-un birou în altul. Iar când noi, cei vreo 20 care nu ne luaserăm salariile de alea patru luni, le-am cerut să ne ajute, ne-au zis să luăm viteză, că suntem prea puţini ca să ne bage-n seamă şi nici măcar nu suntem bugetari. Ăsta e motivul pentru care mereu am spus că liderii lor sunt nişte nemernici. Şi am s-o spun cât oi trăi.
Acum, însă, visez doar să ordon şi eu ceva, dacă se poate. Ia să se mai termine odată cu salariile alea maxime de la stat, ce mama dracu’! Executaaa-rea!
Adrian CRÂNGANU