Get Adobe Flash player

„Eu sunt răspunzător de floarea mea”

A nins, pe urmă o ploaie ce nu dădea semne de oboseală a îmbolnăvit albul iernii. Umezeala a pătruns în fiecare colţ al materiei, încât aceasta părea să se dizolve sub presiunea unei gigantice pensule mânuite de norii întunecaţi de supărare, că soarele şi-a ascuns zâmbetul de prea multă vreme.

Am început să păşesc pe lutul frământat de ploaie. Din loc în loc, câte un petic alb şi plâns încerca să-şi menţină strălucirea, dar apa norilor lovea cu înverşunare orice urmă de lumină sau culoare. De prea mult gri, culorile s-au dizolvat şi albul strălucitor al iernii s-a pierdut departe. Într-un colţ al grădinii am observat tulpina uscată a unui trandafir chinezesc.

Atâta ploaie, şi totuşi tulpina aceea uitată nu s-a dizolvat încă. E amintirea unui zâmbet, a unui sentiment sugrumat. Trandafirul l-am primit într-o primăvară. Mi-a luminat casa cu miracolul florilor lui. L-am îngrijit şi el mă răsplătea cu prietenia culorilor. Cândva m-am plictisit şi am plecat departe de floarea mea. Fără mâna protectoare ce o mângâia, frunzele au început să-şi piardă strălucirea şi cineva a aruncat-o în grădină, în frig. Acolo floarea a plâns şi s-a ofilit pentru totdeauna. Acum o văd mai bine ca niciodată. E floarea pe care am îmblânzit-o, e floarea căreia i-am oferit dragoste clipă de clipă, iar ea lumina de fericire şi înflorea. Avea atâta încredre în mine, încât nu a crezut nicio clipă că toată lumea ei s-ar putea nărui cândva. Dar lumea ei s-a năruit. Prietenul în care credea mai mult decât în ea însăşi i-a întors spatele şi a plecat plictisit de prea multă îmblânzire. Floarea nu a crezut la început, pe urmă, aruncată de o mână străină, a încercat să-i găsească iertăciune în timp ce frigul stingea în trupul ei firav ultima fărâmă de viaţă.

Adesea, oamenii îmblânzesc alţi oameni. O fac treptat, precum a procedat Micuţul Prinţ din povestea lui Antoine de Saint Exupery, cu vulpea. După cum Prinţul a reuşit să îmblânzească un animal sălbatic şi îndărătnic, cu atât mai mult oamenii, prin dragostea revărsată pas cu pas, pot să îmblânzească alţi oameni. Trist este când oamenii ce au îmblânzit alţi oameni obosesc şi pleacă departe, lăsând în urma lor o floare îmblânzită, tristă şi plânsă. Fără cel care a îmblânzit-o, floarea îşi pierde strălucirea. În ochii celor din jur e o floare asemenea altor mii şi mii de flori. Fără culoare, floarea îşi pleacă fruntea, clopotul de sticlă se sparge şi ea gustă sabia ascuţită a vântului, închizând ochii pentru totdeauna.

Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea“, scria Antoine de Saint Exupery.

Am privit încă o dată tulpina lovită de greutatea apei, şi am înţeles că am greşit.

Cel nestatornic mai bine întoarce spatele îmblânzirii, decât să facă acest lucru asemenea unui şarpe, pe urmă, când victima este vrăjită de ochii lui, să-i înţepe fiinţa cu venin.

Când oamenii sunt responsabili de ceea ce îmblânzesc, florile vor străluci şi universul va primi o nouă înfăţişare, înfăţişarea unei flori mari şi albe, floarea dragostei şi a prieteniei. Dar pentru ca lumina cea albă să răsară, fiecare trebuie să fie răspunzător de floarea lui.

Ana-Cristina POPESCU

Traducere