Get Adobe Flash player

Drajii tatii copilaşi…


Adrian CRÂNGANU

Am fost, sunt şi voi fi mereu susţinătorul ideii rămânerii noastre în România, indiferent că suntem ţigani sau români adevăraţi, băştinaşi. N-am înţeles niciodată ce suntem pe alte meleaguri, unde, de cele mai multe ori, ne-am făcut ţara de râs. Dar asta este o chestiune personală. Eu nu condamn pe nimeni. Nu voi fi eu cel care să ridice primul piatra şi să arunce cu ea. Dar pot să am păreri. Findcă, mă doare, parcă tot mai des în ultima vreme, că sunt român. Mă deranjează că sunt pus în Occident pe aceeaşi treaptă cu ţiganii burtoşi şi agresivi şi ostentativi pe care Franţa, sătulă până peste cap de prostiile lor, ni i-au trimis, cu şpiţuri în fund, acasă. Au să urmeze, probabil, românii ,,italieni”, ,,spanioli”, ,,nemţi” şi ,,irlandezi”. Şi toţi au să mă doară câte puţin.

Am vorbit întâi despre asta pentru că ea e penultima noastră ispravă. Fiindcă ultima, în materie de români plecaţi peste graniţă, e una care mă face să zâmbesc. Dar pe care o merităm, pentru că nu ne mai învăţăm minte. De 20 de ani, ne tot scurgem din ţară spre Occident. La început am făcut bişniţă la sârbi şi la unguri. Era ruşinos şi nu prea. Dar trebuia să ne îmbogăţim cât mai repede, setea de bani şi foamea de parvenire erau nemăsurate şi mai cu seamă de înţeles după 50 de ani de comunism. Şmecherii au făcut averi fabuloase, ajutaţi şi de embargoul sârbesc, pe care la fel de repede le-au prăpădit.

Pe urmă, femeile au descoperit că Europei trebuie să i se şteargă praful, că trebuie măturată şi mai ales ştearsă la fund. Şi au dat năvală, invadând dormitoarele babelor şi moşilor care abia se mai pot mişca, din Austria şi Germania, mai ales. Ar fi umplut, n-am nicio îndoială, toată Europa, dar, din cine ştie ce motive, alte ţări nu ne suportă. Şi întotdeauna m-am întrebat cum ne văd, cum ne percep, străinii pe care-i slugărim. Probabil, ca pe nişte servitori. Ceea ce, de altfel, şi suntem. Deşi n-am auzit pe nimeni să se plângă că o duce rău. Toate femeile se laudă că sunt tratate de parcă ar face parte din familie. Nu mă îndoiesc că sunt bine tratate, dar asta din cauză că sunt nemţii şi austriecii civilizaţi. Româncele doar iau politeţea şi condescendenţa drept afecţiune, îmbătându-se cu apă rece. Şi, ce e mai grav, nu-şi mai revin în veci din mahmureală.

Dar, aşa cum am mai spus, nu sunt eu cel mai în măsură să ridice piatra şi să arunce cu ea. Fiecare îşi clădeşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă, dar câteodată mai strig şi eu, pentru că uneori mă doare că sunt român. Dar şi asta am mai zis-o. Şi mi-e ciudă când văd ce facem. Ultima dovadă de prostie vine de la Botoşani – nu vreau să fiu rău, dar nu ştiu de ce nu mă mir! –, unde moldovenii plecaţi pe dincolo nu se mai opresc cu testele AND, adică cele de paternitate, mai pe moldoveneşte spus. Asta din cauză că, probabil, primul dintre ei care s-a întors, după vreun an şi jumătate de muncă, s-a scărpinat în cap când a intrat în casă şi-a căzut pe gânduri: ,,Drajii taţii copilaşi, din doi, trei aţi mai rămas…”.

Traducere