Mai întâi suntem datori să ne păstrăm cugetul în liniște, care este asemenea unui ochi. După cum ochiul, care se rotește încontinuu când într-o parte, când într-alta, întorcându-se o dată în sus, altă dată în jos, nu este în stare să vadă limpede ce se află în fața lui, ci trebuie mai întâi să-și fixeze privirea spre obiectul pe care vrem să-l cercetăm, tot așa nici mintea omului nu este în stare să vadă limpede adevărul atunci când este asaltată de nesfârșite griji lumești. Pe cel care încă nu-i unit prin legătura căsătoriei îl tulbură adeseori furia patimilor, pofte greu de potolit și tot felul de dorințe trupești primejdioase, pe câtă vreme pe cel care trăiește în legătură familială îl ia în primire un alt val de griji; dacă n-are griji, le va duce dorul; dacă are, îl neliniștesc grijile pentru creșterea copiilor, pentru supravegherea soției, pentru întreținerea casei, certurile cu vecinii, neplăcerile din timpul zilei, munca până la extenuare etc.
Fiecare zi posomorăște sufletul cu câte o supărare nouă, pe când nopțile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc și mai mult cugetele cu nălucirile lor nevinovate. Față de toate acestea există o singură scăpare: să te desparți cu totul de grijile lumești. Dar despărțirea de lume nu înseamnă pur și simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele trupești în așa măsură, încât să nu simți dorul de a trăi în oraș, pofta de a face comerț, de a apărea la întruniri publice, de a nu te mai dori știutor de învățături omenești, fiind în schimb gata să primești în inimă îndrumări izvorâte din învățătura dumnezeiască. Căci pregătirea inimii înseamnă tocmai dezvățul de obișnuințele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea. De aceea, retragerea noastră în singurătate ne este cel mai de folos, pentru că potolește patimile, dând minții prilejul de a le stârpi cu totul din suflet. Căci, după cum fiarele sălbatice sunt ușor de stăpânit dacă le dezmierdăm, tot așa și dorințele puternice, cum sunt poftele, mâniile, temerile și mâhnirile, aceste rele care înveninează sufletul, pot fi potolite prin viață trăită în liniște, în loc să le ațâțăm și să le aprindem mai tare prin tulburare neîncetată, astfel biruindu-le mai ușor prin puterea minții. Cu o condiție: să fie locul măcar așa cum este al nostru de aici, rupt de orice contact cu lumea, încât asceza continuă să nu fie întreruptă prin nimic exterior.
Oamenii se îmbolnăvesc tot mai mult de atacuri de panică. Oare nu este una dintre cauze și aceea că nu pot sta singuri, că, de fiecare dată, când ajung să nu mai audă niciun sunet în jurul lor, se simt temători și nesiguri, ca și cum urmează să li se întâmple ceva rău? Însă cel care a învățat să se accepte pe sine, să se roage smerit și să petreacă mai mult timp cu Dumnezeu decât cu oamenii, este cu adevărat izbăvit de aceste încercări și nu cunoaște nici frica, nici groaza. Psalmul 90 ne arată lucrul acesta: „Cu spatele te va umbri pe tine și sub aripile lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul lui. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază” (Ps. 90,4-6).
Sfântul Vasile cel Mare, în Epistola a II-a, către prietenul său Grigorie Teologul, spune: „Așadar liniștea este începutul curățirii. Când ai liniște sufletească, atunci nici limba nu mai discută lucruri omenești, nici ochii nu se mai răsucesc să mai surprindă culorile frumoase ori simetria organismelor trupești, după cum nici auzul nu tulbură puterea sufletului prin ascultarea cântecelor compuse anume ca să placă sau prin vorbe ale oamenilor ușuratici sau înfumurați, lucruri care se știe că au o putere deosebită de a slăbănogi trezvia sufletească. Căci mintea care nu se împrăștie spre cele din afară și nu o ia razna prin simțuri spre lucruri omenești se întoarce acasă și se ridică prin puterile sale ca să cugete la cele dumnezeiești. Și cu cât este mai pătrunsă și mai luminată de acea frumusețe, cu atât își uită parcă și de cele trecătoare și nu mai dă prea mult pe hrană, nici nu se îngrijorează de îmbrăcăminte, ci, liberă de griji pământești, își îndreaptă întreaga râvnă spre dobândirea bunătăților celor veșnice, nevoindu-se numai spre înțelepciune și bărbăție, după dreptate și cumpătare, precum și după celelalte virtuți care izvorăsc din acestea și care dau apoi putința creștinului să-și îndeplinească toate datoriile vieții”.
Oamenii duhovnicești au puterea de a nu se preocupa de cele lumești. Desigur, se vor îmbrăca, dar nu vor fi robii modei, vor mânca, dar nu bor fi robii pântecelui, vor bea, dar numai atât cât le este de folos, vor munci, dar nu pentru a se îmbogăți, vor discuta cu cei din jur, dar numai ceea ce le este tuturor de folos și are o importanță duhovnicească.
Pr. Petru PAICA
