Get Adobe Flash player

De-aia

Cred, pentru că acum nu mai sunt atât de sigur, cred, deci, că tot cotrobăind după subiecte, în editorialul de astăzi aveam de gând să scriu despre România ca despre locul unde nu se întâmplă niciodată nimic. Dar absolut nimic. Exemple aveam o mulţime, iar ultimul dintre ele este povestea cu Victor Piţurcă. De la ea am vrut să plec, de la ştirea pe care mi-e greu s-o calific, fiindcă nu găsesc cuvintele potrivite care să exprime cât mai aproape de adevăr absurdul situaţiei, fiindcă cum altfel aş putea să descriu faptul că, dacă Piţurcă e demis, trebuie să-i plătim, noi toţi, aproape un milion şi jumătate de euro. Şi asta voiam să spun: nimeni nu va păţi nimic pentru că a încheiat un asemenea contract aberant cu cineva care, în doar patru zile, în meciurile cu Grecia, m-a făcut să-mi fie mai ruşine, de obicei că sunt român. Cu cineva care, în acele patru zile, a umilit o ţară întreagă cu neputinţa, limitele, aroganţa şi încăpăţânarea de a nu înţelege nimic din ceea ce ne-a făcut.

Toată supărarea şi hotărârea mi s-au risipit însă atunci când, tot cu gândul la Piţurcă, mi-am amintit de altceva legat de numele lui. Şi n-am putut să mă abţin să nu zâmbesc… Aşa că, oricât de neobişnuit ar părea ce spun acum, eu la 17 ani eram redactor-şef. Nu era mare brânză, doar două foi de caiet de matematică, pentru că asta era materia cea mai străină mie şi la ea scriam cel mai puţin, îndoite în două şi băgate una în alta, iar asta numeam noi ziarul clasei. Avea şi un nume – „Parâma”. Nu ştiu de unde până unde îl botezaserăm aşa, dar ţin minte că eram cu toţii foarte mândri de el, iar când alte clase ni-l cereau să-l citească, nu ne mai încăpeam în piele de bucurie. Uneori era bătaie mare pe el, fiindcă nu apărea decât într-un singur exemplar. De regulă îl scriam eu, fiindcă aveam o caligrafie mai citeaţă, dar dacă eu n-aveam chef se găsea oricând cineva dispus s-o facă, şi atunci eu îi dictam. Doar eram redactor-şef.

De fapt, dacă îmi amintesc bine, aveam şi doi „redactori”, unul pe sport, adică pe fotbal, şi unul pe probleme de învăţământ, care alcătuia la fiecare sfârşit de săptămână topul profesorilor. Cam astea erau toate domeniile, dar pe vremea aceea erau mai mult decât suficiente. Majoritatea „articolelor” le redactam în timpul orelor, în ultima bancă, fiindcă acolo era locul meu, iar în pauză le mai corectam pe ici, pe colo, în funcţie de părerile celorlalţi colegi. Adevărul e că totul se reducea la meciurile noastre de fotbal, dintre Fumători şi Nefumători. Culmea era că noi fumătorii îi băteam de-i zvântam pe nefumători, chiar dacă tuşeam pe teren şi făceam cu rândul în poartă, să ne mai tragem sufletul.

Ei bine, fiindcă de fapt aici voiam să ajung, într-unul din textele de atunci, din urmă cu treizeci şi ceva de ani, care se voia probabil un fel de editorial al „Parâmei”, nervos că Steaua pierduse un meci în cupele europene, nu mai ştiu cu cine, am scris: „Cine o să stea la pomană ca Piţurcă şi o să joace şi o să rateze ca el azi, cu Nefumătorii, o să ia 50 de şpiţuri în cur de la toată echipa”. Nu sunt sigur, dar cred că atunci am bătut cu 5-3, într-un meci pe viaţă şi pe moarte. Şi nimeni n-a luat niciun şpiţ. Niciunde.

De aia mi s-au risipit supărarea şi hotărârea. Şi de-aia am zâmbit.

 

 

Adrian CRÂNGANU

Traducere