Dacă aş fi…



Am visat mult, uneori poate că prea mult, dar cred că ăsta nu e cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Am avut şi coşmaruri, numai că pe astea cel mai adesea le-am trăit aievea, cu ochii larg deschişi, însă asta e o altă poveste şi nu despre ele vreau să vorbesc azi. Am început de mic, aşa că pot zice că am oarece vechime în branşa celor cu capul în nori.
Copil ca toţi copiii, îmi mai imaginam că sunt ceva ce ştiam că n-o să ajung niciodată şi cred că, cu cât era mai mare diferenţa dintre vis şi realitatea care mi se pregătea încă de pe atunci, aceea de a-mi începe şi a-mi termina viaţa de adult într-o uzină, cu atât erau mai gogonate şi fabulaţiile mele. Ştiam să povestesc, la asta nu mă întrecea niciun puştan din cartier, iar calitatea istorisirilor mele nu era pusă la îndoială nici de oamenii mari, aşa că, odată ce mă porneam, era greu să mă mai oprească cineva. Mama, însă, reuşea întotdeauna. De exemplu, când îi spuneam „dacă eu aş fi Pele”, mi-o tăia scurt, „dar tu nu eşti”, şi eu nu mai apucam să termin şi să-i spun că aş fi dat un gol de la trei kilometri. Când se-ntâmpla aşa, adică foarte des, coboram în faţa blocului şi le-mpuiam capul copiilor şi babelor de la bancă, unde scornelile mele erau apreciate la adevărata lor valoare.
Când mă durea gura, ori încingeam un fotbal, ori ne jucam de-a cowboy-ii şi indienii. Trupa mea avea pistoale din aluminiu, turnate în uzină de tatăl unuia dintre noi, pe care fiu-su ni le vindea cu 5 lei, pe care abia reuşeam să-i stoarcem de la părinţii noştri într-o săptămână. Iar în luptele astea ale noastre ne plăcea să folosim de câteva ori pe zi o expresie pe care tartorul nostru, Puiu, zicea că a auzit-o într-un film cu John Wayne şi pe care o rostea plin de dispreţ: „Amigo, ai grijă, dacă îndrepţi arma spre mine, ar fi bine să mă şi-mpuşti”, iar dacă celălalt se hotăra, îşi umfla bucile şi făcea pffff-pffff, iar noi ne prăbuşeam laţi exact în băltoaca în care ne găseam. Astea erau regulile.
Aşa că Puiu şi toate luptele alea, dar mai ales John Wayne, m-au învăţat să nu promit niciodată ceva ce nu pot duce la bun sfârşit. E un principiu pe care, până azi, cred că am reuşit să nu mi-l încalc. Pe lângă altele, poate că şi de aia mă uit azi aşa cum mă uit la tot circul pe care-l fac politicienii pe la Bucureşti. Inventează ei tot felul de scuze, dar, atât cât mă pricep eu, zic că singurul motiv pentru care se întâmplă mascarada asta e că nu ştiu replica omului ameninţat cu pistolul, dar mai ales ce se-ntâmplă dacă nu-l împuşti pe celălalt, ca să-l laşi lat în băltoacă.
Cum mama nu mai e, ca să mi-o reteze scurt, pot liniştit să spun că dacă, de exemplu, aş fi ministrul Muncii, aş tăia în doi timpi şi trei mişcări toate, dar absolut toate pensiile speciale, şi ale militarilor şi miliţienilor, care nu sunt nici măcar cu un milimetru mai presus de lege. Colac peste pupăză, n-aş mai sta o clipă pe gânduri şi, într-o săptămână, aş pune cel puţin semnul egal între salariile celor din mediul privat şi cele ale bugetarilor.
Dacă aş fi ministrul Justiţiei, în cel mult două ore aş rezolva dosarele Revoluţiei, ale Mineriadelor şi mai ales 10 August. Iar până la sfârşitul zilei aş îndrepta sutele de legi strâmbe şi i-aş aduce în ţară pe toţi fugarii milionari care ne umilesc pe internet.
Dacă aş fi prim-ministru, în primul rând m-aş aşeza în fiecare zi, măcar zece minute, în faţa oglinzii, şi m-aş forţa să vorbesc rar, rotund şi curat, până când, fără să gândesc ce spun, aş reuşi să mă înţeleg singur.
Iar dacă aş fi preşedinte, m-aş trezi din somn. Dar nu sunt.
Adrian CRÂNGANU