Niciodată nu mi-a plăcut să scriu despre ceva la cald. Am lăsat întotdeauna să treacă un timp, uneori câteva zile, alteori săptămâni sau chiar luni. Anii n-au intrat în calculele mele, fiindcă atunci degeaba aş mai fi vorbit. Cu toate astea, senzaţia de zădărnicie nu m-a părăsit nicio clipă. Şi totuşi am scris, nu doar pentru că trebuia să umplu cu ceva spaţiul ăsta, ci mai degrabă cred că voiam ca revolta mea, fiindcă despre asta a fost cel mai adesea vorba, să le arate şi altora asemenea mie că nu sunt singuri. N-am arătat-o niciodată deschis, am ascuns-o mereu printre rânduri, însă nu de frică, ci de teama pe care o simt în faţa cuvintelor tari ori urâte. Poate că în privinţa asta sunt laş, dar prefer să fug, decât să mă războiesc cu ele.
Exact asta simt şi, mai mult ca sigur, am să fac şi acum. Mă cunosc bine, mai bine chiar decât ar trebui. Şi aş începe cu felul în care mă simt după tot ce s-a întâmplat în ultimele, nici nu mai ştiu, că le-am pierdut şirul, două, trei sau patru săptămâni. După mult timp în care m-am gândit bine şi m-am străduit din răsputeri, am reuşit să găsesc până la urmă un cuvânt mai moale, iar acela e dezamăgit. Sunt, deci, atât de dezamăgit de ţara asta şi de poporul ei, încât m-am hotărât să nu mai scriu niciodată cuvinte ca justiţie, sănătate sau învăţământ cu literă mare. Absolut niciodată, orice s-ar întâmpla. Cu majusculă am să scriu doar România, şi sper să nu mă răzgândesc vreodată în privinţa asta.
Zeci de ani am scris cuvintele ale cu literă mare, şi am arătat respect statului român, fiindcă aşa am considerat că e normal. Când însă statul ăsta a început să se evapore şi a lăsat să se vadă pietrele, gunoaiele şi cadavrele speranţelor înecate şi ajunse, acum, pe fundul lui, am schimbat placa, făcând atât cât pot eu. Adică să trag în el cu litere mici.
Şi dacă tot sunt la momentul mărturisirilor, am să spun că 10 August 2018 depăşeşte şi în ziua de azi puterea mea de înţelegere şi de iertare. N-am pomenit nimic despre asta acum două săptămâni, când s-au împlinit cinci ani de la mizeria asta, fiindcă ştiu că aş fi folosit cuvinte cu care în mod normal nu sunt deloc de acord.
De fapt, cred că în războiul ăsta al meu justiţia a fost prima pe care am scris-o cu literă mică. Aşa am simţit eu că merită. Iar acum îmi vine să nu mai scriu cuvântul deloc, ca şi cum nici n-ar exista. Pentru că în Zecele August de anul ăsta, astea scrise cu litere mari, am retrăit aproape aceeaşi neputinţă din 2018. Sincer să fiu, luat cu lucrul, uitasem ce zi e, dar mi-am zis să mă uit şi eu la ştiri, la ora exactă, să văd măcar pe scurt în ce băltoacă se mai bălăcesc politicienii. Dar, chiar şi aşa insensibil cum îmi place mie să cred că sunt uneori, când am văzut imaginile alea de acum cinci ani, oricât le-aş fi ştiut, la început am întors capul de la televizor, apoi am schimbat canalul, dar toate posturile, parcă s-ar fi vorbit, dădeau acelaşi lucru, şi în cele din urmă l-am stins. N-am mai suportat atâta sălbăticie şi cruzime îmbrăcate în uniformă, nici să văd cum gazele se adunaseră peste Piaţa Victoriei ca nişte nori groşi şi grei de furtună, nici oameni loviţi cu bocancii în coaste şi cu pulanele peste gură. Dar mai ales cred că n-am răbdat să mai văd cinci ani de nimic scurşi de-atunci.
Cât despre jandarmi, nici dacă i-ar rupe-n bătaie pe toţi cocalarii şi bombardierii din Univers, aşa cum au făcut-o cu cei de la Costineşti, n-ar reuşi să-şi spele mizeria de care s-au umplut în 10 August. De fapt, nici n-ar trebui să mai facă pe vitejii, fiindcă la noi orice arestat e eliberat cel târziu a doua zi. Pentru că în România încă există cuvântul care nu există. Pentru mine.
Adrian CRÂNGANU