Get Adobe Flash player

Corabia

Motto: „Corabia se scufundă încet […] şi spuneam că asta nu e o corabie/asta e o…“

(Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, p. 317, Corabia)

Primul pas făcut pe întinderea de ape este cel mai greu. Creatorul a făcut corabia puternică. Are încredere că ea va birui valurile mării, furtunile şi va zâmbi plutind pe ape line. Dar primul pas al corăbiei este şovăielnic. Încă nu a învăţat să meargă. Se clatină. Încearcă din nou să plutească. De această dată reuşeşte. Se uită în zare şi vede apă, multă apă, chiar prea multă apă. Va trebui să înveţe să trăiască. Cum? Plutind pe ape. Necunoscutul o va înţelepţi.

Viaţa omului poate să fie asemănată cu drumul corăbiei. Omul păşeşte în această viaţă speriat. Plânge. E totul nou pentru el. Trebuie să înveţe să trăiască. Face primul pas. Aleargă. Descoperă. Se împiedică şi cade. Se sperie. Se ridică.

Omul este o corabie. Viaţa nu-i este uşoară.

Corabia pluteşte. Se bucură de soare. Noaptea o face să se ascundă fricoasă în unda apelor. Pe urmă se obişnuieşte. Primul val mai puternic o face temătoare. Mai apoi se descoperă pe sine însăşi şi devine mai puternică. Pluteşte pe valuri fără teamă şi cu pricepere. Prima furtună îi aduce în fiinţa-i spaima de moarte. Nu vrea să moară. Se teme că nu va mai exista. Nu va mai putea pluti pe ape spre desăvârşirea cunoaşterii. Încearcă să biruiască furtuna. E udă de lacrimi. Nu ştie unde ar putea găsi ajutor. Pare că se roagă. Cineva bogat din zare o aude. Nu peste mult timp îi trimite colacul salvator. Un ochi galben deschide pleoapa cerului întunecat. A biruit. A fost prima ei furtună. O vor aştepta şi alte furtuni. Unele mai blânde, altele îndârjite. Ceva totuşi a câştigat. Are mai multă credinţă şi nădejde. Corabia trebuie să înfrunte furtuni. De fiecare dată e datoare să încerce să nu se lase biruită de acestea şi să alerge spre soare şi ape line. Odată cu ea va salva şi alte vieţi, vieţile celor ce şi-au pus încrederea în ea că-i va duce la liman.

Corabia nu se teme de moarte, ci de durerea de a nu mai pluti. Oamenilor nu de moarte le este frică, ci de faptul că viaţa lor se va sfârşi şi nu îşi vor mai putea urma drumul spre înălţimi. De nefiinţă le este teamă. Durerea morţii e cu atât mai mare cu cât te desparte de cei dragi. Această durere este simţită de cei care au învăţat să trăiască nu doar prin ei, ci şi prin semenii lor, prin cei care sunt una cu ei.

Omul puternic îşi poartă corabia spre ape line. El este mereu în căutarea lui Dumnezeu, spre a-şi salva corabia din furtună.

Oamenii slabi nu se pot detaşa de lucrurile trecătoare. Se complac în lucruri banale. Au o viaţă şi îşi bat joc de ea. Unii o pierd în lucruri de nimic. Corabia lor nu are nicio ţintă. E ţinută la apă mică, departe de orice val sau adiere de vânt. Nu au dorinţa de a cunoaşte. Talantul lor e îngropat. Dacă apa pe care îşi dorm existenţa seacă de la prea mult soare, corabia lor, uscată de vreme, se poate lovi în orice moment de o piatră. Lovindu-se de piatră, piere după cum a ştiut să plutească în viaţă.

Omul ce nu încearcă să facă un pas în atingerea Absolutului este o viaţă inexistentă, o corabie fără cârmă.

Corabia simbolizează libertatea. Omul este liber să vieţuiască după bunul său plac. Omul, când reuşeşte să fie liber, când îşi lasă fiinţa să se înalţe în propria-i libertate, se detaşează de tot ceea ce este comun şi urcă spre Dumnezeu. Se transformă. Se eliberează de iarna de afară, cârmuindu-şi corabia spre Dumnezeu.

Omul înţelept alege iubirea spre a măsura valoarea vieţii. Omul nebun fuge de iubire şi se depărtează de orice morală, rătăcind în furtună.

Omul rătăcit în furtună se poate înălţa doar cu sprijin duhovnicesc, cu multă dragoste, nădejde şi credinţă.

O viaţă rătăcită pe marea acestei vieţi se îneacă fără să reuşească a-şi culege apa din propriile-i lacrimi.

O corabie lovită de furia naturii se scufundă treptat. După lovitură, urmează perioada de agonie, când, rănită fiind, încearcă să mai plutească până ce se scurge din fiinţa ei şi ultimul firicel de viaţă.

Rănile sunt cel mai greu de vindecat. Cel care reuşeşte să vindece rănile lovite de furtună are în suflet floarea vieţii veşnice, iubirea. E uşor să cerţi, să mustri. E greu să tămăduieşti.

Când corabia este biruită de furtună, moare.

Există corăbii care biruiesc furtunile, valurile, vânturile, gheţarii, stâncile, dar şi ele îmbătrânesc la un moment-dat. Puterile lor slăbesc. Apa începe să le cuprindă trupul. Apoi ochii lor încep să nu mai vadă. Se apropie de o negură, de un punct de care nu mai pot trece.

Corabia navighează până la un punct. Pe urmă se adânceşte în Mare ca într-un infinit fără uşă sau fereastră.

Fiecare om e dator să înveţe să preţuiască fiecare clipă a acestei vieţi.

Pr. Ion TURNEA

 

 

Traducere
Slovensky Med
Servicii deratizare Transal Urbis


Servicii Transal Urbis