Adrian CRÂNGANU
Una dintre dorinţele mele – nu ascunse, fiindcă nu am aşa ceva, dar nemărturisite – este aceea să văd trupa de balet de la Moulin Rouge dansând Can-can-ul. Să stau cuminte la o masă şi să privesc dansatoarele. Atât. E ceva ce nu are nicio legătură cu erotismul, ci mai degrabă cu muzica lui Offenbach şi coregrafia superbă a piesei. Pe urmă, pe locul doi, ar fi o vizită la Barcelona. Să mă închin, în gând, în templul fotbalului, Nou Camp, şi apoi, în fapt, la monumentul fără asemănare pe pământ, Catedrala Sagrada Familia, a lui Gaudi. Şi să văd, tot acolo, în inima Cataluniei, venele şi arterele în mii de culori ale Fântânii arteziene. Şi mi-ar mai plăcea să văd Roma, Atena sau Istanbulul. Multe mi-ar plăcea să văd.
Mă gândesc însă că, dacă n-am reuşit să le văd până acum, slabe şanse să o mai fac vreodată. Pe de o parte, nu mi-am împlinit niciunul dintre visele astea pentru că pur şi simplu nu am avut bani. Din presă se câştigă doar atât cât să trăieşti, şi nicidecum atât cât a nevoie ca să-ţi realizezi dorinţele. În ceea ce priveşte cealaltă jumătate a neîmplinirilor, ea vine din faptul că, pentru mine, concediul a fost întotdeauna doar un cuvânt pe care l-am citit undeva sau despre care am auzit vorbindu-se. În ultimii cinci ani, eu n-am avut nicio zi liberă. Am stat acasă doar de Paşti, de Crăciun şi de Revelion, dar, chiar şi atunci, niciodată mai mult de o săptămână. Pentru asta, nu dau vina pe mediul privat, în care lucrez de 20 de ani, şi nici pe presă, pentru că e meseria pe care eu mi-am ales-o, cu toate că munca la ziar face ca lucrurile să stea aşa.
La toate astea m-am gândit atunci când am citit o statistică din care reieşea că, anul ăsta, jumătate dintre români nu pleacă nicăieri în concediu. Poate că, într-un fel, era şi timpul să se întâmple asta. Pentru că prea am făcut-o de oaie, noi, ca naţiune, până acum. Prea ne-am irosit, şi timpul, şi banii, în zadar. De pildă, am avut o colegă de redacţie care a plecat aşa, tam-nesam, în Egipt. Nu ştiu nici azi pe banii cui a făcut-o, dar pot cu siguranţă să spun că atunci când s-a întors şi am rugat-o să-mi povestească cum a fost la Piramide, şi mai ales ce a simţit în preajma lor, mi-a răspuns că singura amintire pe care o păstrează e aceea a unei adunături de pietre şi ţine minte doar că nisipul îi intra peste tot.
Altădată, am vorbit cu cineva care fusese la Istanbul. Mi-a spus toate preţurile de prin bazare, de la aur până la blugi, dar n-a suflat un cuvânt despre Moscheea Albastră. O altă cunoştinţă, care a stat o săptămână la Milano, mi-a povestit cum a făcut febră musculară tot colindând de dimineaţa până seara prin toate magazinele. Când am întrebat-o dacă a văzut Domul, a ridicat din umeri.
În urmă cu nouă ani, eu am plecat de la ziar la Radio fiindcă, după opt ani în care venisem zi de zi la lucru, am avut tupeul să cer două săptămâni libere. Oferta lor a fost de numai una… De aceea spuneam că, pentru mine, concediul a fost mereu doar un cuvânt pe care l-am citit undeva sau despre care au auzit vorbindu-se. Şi, mai nou, despre care scriu. Atât şi nimic altceva.
