Uneori, şi poate nici n-aş vorbi despre asta dacă nu mi s-ar întâmpla tot mai des în ultimul timp, câteodată, aşadar, mă simt tot mai străin şi mai stingher în locul în care a ajuns presa de azi. De multe ori stau şi mă întreb ce-i cu mine, ce Dumnezeu mai caut acolo şi ce-mi mai rămâne de făcut într-o lume pe care n-o mai recunosc şi în care parcă nu mai am răbdare să stau. Şi cred, adică sigur, asta doar pentru că eu vin de la o altă şcoală de presă, un veche, în băncile căreia am stat acum vreo treizeci şi ceva de ani şi unde am învăţat exact lucrurile prăfuite pe care colegii mei de ieri le-au aruncat la gunoi fiindcă li se păreau demodate şi nefolositoare şi de care cei de azi nici măcar n-au auzit.
Cu toate astea, nu sunt nici trist, nici supărat, nici nervos, nici dezamăgit, ci mă simt aşa cum sunt şi vremurile prin care trec – la răscruce. La răscruce de orice. Şi, atunci, clatin din cap a nu e bine. Şi asta, aşa cum am spus, tot mai des.
Dacă ar fi să înşir ce nu-mi convine, n-aş şti nici cu ce să încep, nici unde să mă opresc. N-am de gând să ţin nici lecţii de jurnalism, nici de moralitate, nici de nimic. N-am fost niciodată un profesor bun, fiindcă mi-au lipsit tactul şi răbdarea, dar abia acum, când e prea târziu, înţeleg asta. Cu toate că am avut nenumărate ocazii, n-am reuşit să las în urma mea pe nimeni pentru care să pot garanta cu mâna pe inimă că e ziarist. Poate că a fost cineva, demult, o fată care a încercat să fure meserie de la mine, dar eu, probabil fără să vreau, i-am dat peste mână, iar ea a plecat spre o muncă mai uşoară. Azi îmi pare rău. Ei, nu ştiu. Nu m-am mai întâlnit cu ea de atunci.
Ce pot să fac eu însă e să vorbesc, atât cât îmi mai permite spaţiul, despre oamenii din presă, pe care-i cunosc foarte bine. Nu sunt chiar atât de mulţi şi, într-un moment sau altul, am lucrat cam cu toţi. Cel mai mult în presa scrisă, fiindcă asta mi-a plăcut. În radio n-am stat decât vreo doi ani, dar nu eram făcuţi unul pentru altul, aşa că ne-am despărţit şi eu m-am întors la prima dragoste, cuvântul tipărit.
Şi dacă tot am pomenit de radio, acolo am înţeles că el n-are nicio legătură cu ziarul. Absolut niciuna. La început, ştirile mele erau lungi cât o zi de post, când lor le trebuiau informaţii de cel mult şase rânduri, aşa că mi le măcelăreau încât uneori simţeam că-mi dau lacrimile şi că nu sunt bun de nimic. Dar ăsta e radioul, şi iar mi-a trebuit mult timp să înţeleg. Dar a trebuit să plec de acolo ca să se întâmple asta. Când s-a întors roata şi unii dintre ei au venit la ziar, le-au dat lor lacrimile. Iar eu, un profesor sub orice critică cum am recunoscut că sunt, am zâmbit. Şi pentru asta îmi pare rău azi. Şi tot prea târziu.
De-a lungul timpului pot să spun că am lucrat, şi nu doar într-un loc, ci în mai multe decât ar trebui, cu reporteri care, ca să-şi facă norma de scris, inventau ştiri. Aşa, pur şi simplu. Cu oameni, cu nume, cu întâmplări, cu tot tacâmul. Alţii spuneau lucrurile doar pe jumătate, iar alţii minţeau de-a dreptul. Dar cititorii nu ştiau, cum nu ştiu nici azi.
Şi că presa e cu un picior în groapă am înţeles nu demult, când, într-o zi, un prieten bun pe care îl cunosc de-o viaţă şi cu care am fost coleg de şcoală în urmă cu 45 de ani, m-a rugat să-l ajut în vremea pandemiei, când eu n-am scos ziarul, la publicaţia online la care era patron. Mi-a atras însă atenţia să fiu cât pot eu de superficial, fiindcă cititorii lui se uită la poză, la titlu şi la încă două rânduri de text, pe urmă obosesc.
Ca şi mine, care abia-mi mai trag sufletul şi, cu ultimele puteri, mă întreb ce Dumnezeu mai caut în presa de azi. Cred că un ziarist. Unul singur. Atâta tot.
Adrian CRÂNGANU