Când eram mic, îmi spuneam că România seamănă perfect cu un peşte. Aşa mi se părea şi, cu cât studiam mai atent şablonul din plastic albastru pe care-l foloseam la geografie ca să trasez conturul ţării, cu atât eram mai convins de asta. Mai târziu, la istorie, am învăţat că unii şi alţii ne-au tot smuls din pământ, noi mai luam câte o bucată înapoi, pe altele le lăsam acolo unde erau, aşa că mult timp n-am mai asemănat-o cu nimic. O iubeam însă atât de tare încât au făcut altceva: am început să caut lucruri care semănau cu ea, şi aşa descopeream ba o baltă lăsată de ploaie pe trotuar, ba un nor bucălat uitat de vânt, ba vreo umbră ori vreo pată pe un perete, şi toate mi se păreau că sunt România.
Anii au trecut şi, odată cu ei, a trecut şi obieceiul de a o compara cu tot ce-mi ieşea în cale, chiar dacă, de cele mai multe ori, asemănarea exista doar în închipuirea mea. Am observat, în schimb, că renunţasem să mă gândesc la forma ei şi să fiu, cu timpul, mult mai atent la conţinut. Atunci au început, cred, cu adevărat marile mele dezamăgiri. Despre multe am scris, dar pe şi mai multe am preferat să le ascund acolo unde supărarea ajunge foarte greu, tocmai ca să nu fiu acuzat de lipsă de patriotism, cu toate că ăsta e ultimul lucru care mi s-ar putea reproşa. Dovadă, zic eu, stă fiecare secundă din viaţa mea. Chiar şi aşa, au fost articole după care numai eu ştiu ce mi-am auzit. Am considerat însă că e mult mai sănătos să tratez diabetul nostru naţional cu câteva picături de insulină, din când în când, decât să-l îndop în fiecare zi cu dulcegăriile despre vitejie, curaj, demnitate, onoare, cultură, bun-simţ şi inteligenţă. Pentru că prefer să ne fiu medic, nu gropar.
Tocmai de-aceea am să scriu despre altă concluzie la care am ajuns. Aşadar, după ultimele observaţii, din punctul meu de vedere România începe să semene tot mai mult cu o staţiune. Nu trebuie să baţi străzile toată ziua ca să te convingi de adevărul ăsta. Mie mi-a fost suficient să mă plimb câteva ore prin Reşiţa, cu treabă şi grăbit s-o termin cât mai repede, ca să mă pot apuca de alta. Puţin înainte de amiază, trotuarele erau atât de pline că pur şi simplu mă ştergeam de oameni, dacă reuşeam să nu mă lovesc de ei. Şi de-abia când am vrut să mă aşez la o masă, pe terasă, să-mi mai trag sufletul la o cafea, şi n-am găsit un loc liber măcar, mi-am dat seama că era o oră la care lumea ar fi trebuit să fie, în mod normal, la lucru. Mi-am adus aminte, însă, că uzinele sunt goale şi că doar ecoul paşilor vreunui paznic plictisit mai sparge liniştea de mormânt a halelor în care, acum 25 de ani, trebuia să citesc pe buzele colegilor cuvintele acoperite de huruitul, uneori infernal, al strungurilor-carusel, al frezelor portale sau al macaralelor care mai că săreau de pe şine atunci când ridicau piesele de 40 de tone… Acum, nu mai lucrează nimeni. Pe un fost coleg de serviciu, îl ţine acasă nevasta care e la babe, în Austria. Pe o fostă colegă de clasă, care încă mai are serviciu, cred că la Consiliul judeţean, am văzut-o puţin mai încolo ieşind din magazin cu două plase până la pământ…
M-am întors în acelaşi loc câteva ore mai târziu, spre seară. Îmi terminasem toate treburile, îmi era sete, eram obosit, dar a trebuit să mă mulţumesc cu o bordură, fiindcă la terase şi pe băncile din parc nu era nici măcar o jumătate de loc liber. În jur, mulţimea îşi schimbase doar vârsta. Câţiva derbedei tineri se împingeau şi se-njurau în joacă, câteva fete proaste ţipau şi chiţăiau, iar mai încolo, vântul răsfoia atât cât putea din paginile unei reviste înfipte într-un coş de gunoi.
În locul unde nu lucrează nimeni, nimeni nu mai citeşte. Poate doar paznicul plictisit ai cărui paşi stârnesc ecoul care sparge liniştea de mormânt a unor hale ce vor deveni cândva muzee într-o staţiune numită România.
Adrian CRÂNGANU
