Get Adobe Flash player

Aspecte ale evoluţiei edilitar-gospodăreşti la Caransebeş, între 1873-1919

Vizualizari: 399

În condiţiile în care întreaga putere administrativă se afla în mâinile unei singure autorităţi, cea militară, până în anul 1872 inclusiv, oraşul Caransebeş a cunoscut o dezvoltare edilitară mai mult decât modestă, dacă luăm în calcul vechimea oraşului şi rolul jucat în plan militar de-a lungul secolelor. În anul următor, oraşul Caransebeş s-a aflat în situaţia stranie de a nu putea oferi spaţii pentru principalele instituţii comitatense: clădirea pentru comitat şi clădiri pentru instituţiile financiare, şcolare ş.a., cu rol de coordonare pe raza noului comitat Severin. Pentru primăria oraşului s-a folosit clădirea fostei companii din Caransebeş a Regimentului grăniceresc. Şi nu în mod întâmplător i s-a retras mai întâi demnitatea de municipiu în 1877, şi mai apoi şi cea de reşedinţă de comitat, prin alipirea în 1881 la comitatul Caraş.

Analizând epoca şi comparând evoluţia oraşului cu a altora cu un destin similar, spre exemplu Biserica Albă, credem – fără a greşi – că autorităţile habsburgice, într-un dispreţ total faţă de românii grăniceri, luau în considerare doar dăruirea şi eroismul acestora în marile încleştări militare la care participau, puţinele facilităţi oferite nefiind niciodată pe măsura sângelui vărsat pentru Casa de Austria

Începând cu anul 1873, autorităţile administraţiei locale s-au confruntat cu mari probleme. Una dintre acestea era inundarea unei părţi bune din oraş atunci când Sebeşul şi Timişul ieşeau din albie. Pentru atenuarea acestui fenomen natural, pe care autorităţile militare l-au ignorat în permanenţă, încă din şedinţa Adunării generale a corpului reprezentativ, desfăşurată în 22 iunie 1877, s-a hotărât întocmirea unor planuri de îndiguire a râului Timiş, pe raza oraşului, prin executarea de spornuri.

Şi datorită numărului mic al contribuabililor, resursele financiare erau în permanenţă limitate pentru lucrări de investiţii de anvergură. Un plan de îndiguire a râurilor Timiş şi Sebeş pentru prevenirea inundaţiilor este supus aprobării generale a Reprezentanţei orăşeneşti abia la 10 august 1886, planul fiind întocmit de către inginerul Alois Süderhorst.

Lucrări de îndiguire modeste s-au efectuat în anul 1887 lângă podul de trecere peste Timiş în cartierul Teiuş, precum şi în anii următori, fără a înlătura pericolul de inundare a oraşului.

O inundaţie cu efecte dezastruoase a avut loc în oraş în urma unei ploi torenţiale care s-a înregistrat în noaptea de 29-30 iunie 1900. Iată cum prezintă „Foaia diecezană” acest eveniment: „… Timişul şi Sebeşul s-au umflat în aşa măsură că ieşind din alviile lor au inundat aproape a patra parte din oraş şi până în mari depărtări ţarinile frumoase de pe ţermurii lor. Pagubele sunt enorme. S-au demolat case, s-au rupt ambele poduri ce trec peste Timiş, au pierit o mulţime de vite; chiar şi linia ferată a fost stricată. (…) Bătrânii spun că din anii 1843 şi 1871 Timişul n-a fost aşa de mare”.

Măsuri importante s-au luat cu ocazia Adunării generale a Reprezentanţei orăşeneşti din 25 februarie 1902, când s-au hotărât următoarele: cumpărarea podului de fier de peste râul Timiş spre Timişoara, care se afla în construcţie de către firma STEG – Uzinele Reşiţa, ridicarea Dâlmei şi construirea unui nou edificiu pentru Primăria oraşului. În cadrul aceleiaşi şedinţe, s-a hotărât cumpărarea de traverse metalice şi alte materiale pentru reconstruirea podului de peste râul Timiş spre Teiuş, lucrările fiind încredinţate prin licitaţie antreprenorului Carol Schwab, din Caransebeş. Considerată o lucrare de mare importanţă, construirea podului de fier de peste Timiş a necesitat sume importante. Numai pentru construirea pilonilor podului s-au cheltuit 18.896 de coroane, controlul lucrărilor fiind asigurat de inginerul Hantos Izó.

La începutul secolului al XX-lea, localul Primăriei devenise impropriu pentru buna desfăşurare a activităţilor administrative. La 24 decembrie 1901 s-a dezbătut pentru prima dată într-o Adunare generală a Reprezentanţei orăşeneşti nevoia construirii unui nou edificiu pentru cea mai importantă instituţie a oraşului, fiind reluată discuţia şi în şedinţa din 25 ianuarie 1902, condusă de însuşi primarul Constantin Burdia. Cu acel prilej s-a hotărât cumpărarea a două case, cu suma de 36.668 de coroane, de la două bănci caransebeşene, preţul fiind considerat ca foarte avantajos. Noua clădire, care urma să fie amplasată în apropierea „Pieţei capitale a oraşului”, a fost estimată la 130.000 de coroane şi se impunea aprobarea unui împrumut pe o perioadă de 50 de ani, cu o dobândă de 5,25%.

Pentru că se mai aflau în stadiu de proiect sau de construcţie şi alte obiective precum Podul de fier de peste Timiş şi Dâlma, primarul Constantin Burdia a fost împuternicit să facă un împrumut de 280.000 de coroane, ipotecând „averea, venitele, beneficiile şi aruncul comunal al oraşului, dar mai cu seamă venitul Podului de fier şi taxele Scaunului de măcelărit”. Unul dintre podurile de fier era deja construit (posibil cel de peste Sebeş) şi fusese cumpărat cu suma de 10.000 de coroane de la Direcţiunea financiară regească din Lugoj. În final, împrumutul pentru cele trei lucrări, îndeosebi pentru clădirea Primăriei, a fost de 310.000 de coroane şi a fost acordat de Prima casă de păstrare din Budapesta, cu o dobândă de 4,9%, pe o durată de 50 de ani. La 21 aprilie 1902, Ministerul de Interne maghiar şi-a dat avizul pentru cumpărarea celor două clădiri, apoi magistratul orăşenesc l-a împuternicit pe arhitectul Carol Hart, din Timişoara, cu „compunerea planului şi operatului specificaţiunilor speselor de zidire”. Anunţându-se licitaţia publică pentru construirea clădirii Primăriei, aceasta a fost adjudecată de constructorii Toma Fintz şi Nicolae Beltean din Caransebeş. Proiectantului clădirii i s-a acordat suma de 482 de coroane, iar cu supravegherea tehnică a lucrărilor a fost încredinţat inginerul lugojean Hantos Izó. Pentru ca lucrările să se desfăşoare conform proiectului şi la nivelul exigenţelor, s-a creat la nivelul Primăriei o comisie din care, pe lângă inginerul sus-menţionat, au mai făcut parte Constantin Burdia, Filip I. Müller şi Alexandru Balaş.

Clădirea Primăriei, o adevărată operă de artă arhitecturală, s-a construit într-un timp record, în perioada iunie 1902-iunie 1903. Încă din 24 decembrie 1902, primarul Constantin Burdia informa Corpul reprezentativ orăşenesc că la 1 iulie 1903 clădirea va deveni funcţională dacă va fi dotată cu mobilierul necesar. În perioada iunie-august 1903 s-a introdus curentul electric şi s-a montat telefonul.

Festivitatea de inaugurare a clădirii Primăriei a fost fixată pentru 20 septembrie 1903, elaborarea programului fiind încredinţată unei comisii formate din 14 persoane, printre care Ilie Curescu, Patriciu Drăgălina, Petru Brancovici, Carol Schwab ş.a. La inaugurare, pregătită cu mult fast, au participat, pe lângă localnici, şi alte personalităţi: deputatul dietal Emeric de Jakabffy, vicecomitele comitatului Caraş-Severin Carol de Fialka, Ioan Berlogia – jude curial, precum şi reprezentanţi ai oraşului Lugoj.

În trecerea anilor nu poate fi negat rolul primarului Constantin Burdia în modernizarea oraşului, pe care l-a scos din starea lăsată de înaintaşi. Luând cuvântul cu ocazia inaugurării, învăţatul Ioan Bartolomei declara despre acesta următoarele: „Partea leonină a acestor nizuinţe de a promova în toate direcţiunile interesele bine înţelese ale oraşului a căzut în sarcina primarului actual Constantin Burdia, şi sunt convins că nu numai noi, ci şi posteritatea îi va apreţia după cuviinţă meritele lui”. În acel moment festiv nici nu se putea afirma altfel, însă mulţi contemporani de-ai săi, apreciindu-i activitatea în domeniul economic şi edilitar-gospodăresc, au ţinut să remarce faptul că s-a situat în afara curentului naţionalist, militând împotriva lui, şi că a servit cu fidelitate partidele maghiare pentru a rezolva anumite deziderate de interes local, înstrăinându-se însă de idealurile conaţionalilor săi.

Până la Marea Unire, în Caransebeş au apărut şi alte edificii publice precum Palatul Comunităţii de Avere (1901), clădirea Tribunalului şi Judecătoriei locale, impozanta clădire a Gimnaziului (liceului) de stat terminată în 1915, clădirea Închisorii (1912-1913) ş.a., care s-au adăugat celor construite de bănci, de farmacişti şi negustori din oraş în aceeaşi perioadă, schimbând radical înfăţişarea Centrului civic.

Pentru asfaltarea principalelor străzi din oraş s-a efectuat un împrumut încă din anul 1897, în valoare de 31.051 de florini, care urma să fie achitat în mai multe rate.

În anul 1906 s-a hotărât ca Strada centrală din oraş (cea dintre Parc şi Piaţa centrală) să fie asfaltată, lucrarea fiind încredinţată Societăţii ungureşti de asfaltare din Budapesta. Un an mai târziu au fost aprobate statutele pentru folosirea „omnibuzelor” la transportul în comun pe raza oraşului.

După inundaţiile catastrofale din anii 1910 şi 1912, s-au făcut eforturi materiale considerabile pentru îndiguirea râurilor Sebeş şi Timiş în raza oraşului, şi s-a reparat Canalul morilor (Ieruga), distrus şi acesta de inundaţii.

Trebuie subliniat faptul că la realizarea unor obiective de interes public a contribuit şi Comunitatea de avere cu anumite sume de bani. Începută timid în 1912, pentru canalizarea oraşului, această instituţie cu profil silvic a contribuit cu 50.000 de coroane.

Deoarece în perioada 1873-1919 numărul locuitorilor din Caransebeş a crescut permanent, având în vedere şi dezvoltarea industriei, cu accent pe industria materialelor de construcţie (cărămidă şi ţiglă) şi industria lemnului, oraşul a cunoscut o dezvoltare urbanistică însemnată.

Pe baza recensămintelor întocmite de autorităţile statului maghiar în anii 1880, 1900 şi 1910, am putut reface această evoluţie, care analizată cu atenţie se constată beneficiile în plan local ale propriei dezvoltări industriale. Astfel, numărul de case se prezenta după cum urmează: în 1869 – 634, 1880 – 721, 1900 – 1.087, şi în 1910 – 1.406.

Recensământul din anul 1880 nu oferă informaţii despre locuinţe şi trăinicia acestora, însă celelalte sunt relevante în ceea ce priveşte înlocuirea unor materiale de construcţie cu altele în care piatra, cărămida şi ţigla elimină treptat chirpiciul, lemnul sau şindrila, ele deţinând încă o anume pondere, dar din ce în ce mai scăzută în tehnica de contruire a clădirilor publice şi locuinţelor.

Constantin BRĂTESCU

Traducere