Amintiri din Caransebeş: Strada – ca scenă şi spectacol



Strada copilăriei şi adolescenţei mele era situată la cinci minute de mers pe jos faţă de centru şi se întindea ca o panglică uşor curbată spre capete, între doi poli: Biserica ortodoxă şi Liceul Nr. 2 (astăzi Colegiul Naţional „C.D. Loga”). Aceste două „instituţii” defineau, în parte, ceea ce se petrecea de-a lungul ei, ceea ce ochii de copil au absorbit şi sufletul a înmagazinat.
Astăzi e aşa de diferită faţă de ceea ce era acum 50-60 de ani, că, relatând despre perioada respectivă, mi se pare că amintirile ar aparţine… Epocii victoriene!
Primul contact cu strada l-am avut din cadrul înalt al ferestrei, pe al cărei pervaz lat bunica mă aşeza „să ne uităm afară”. Asta se întâmpla spre ora prânzului, când, fiind deja obosită să mă tot supravegheze, era un bun prilej de odihnă, dar, am spune astăzi, şi de socializare. Era momentul zilei când copiii se întorceau de la şcoală, în grupuri mai mari sau mai mici; unii mergeau apăsaţi (poate de gândul temelor sau al vreunei note proaste), alţii strigau, alergau, se îmbrânceau, umplând aerul cu râsete zglobii şi bucurie. Printre ei se strecurau profesori sau învăţători, şi ei grăbiţi să ajungă cât mai repede acasă. Totuşi, aceştia se opreau uneori la geamul nostru şi încropeau o mică conversaţie (de regulă în limba germană) cu bunica, din care, cognitiv, nu înţelegeam prea mult, însă erau doamne elegant îmbrăcate, frumos coafate şi îmi făcea plăcere atenţia ce ne-o acordau. După un timp, când numărul copiilor scădea, mă plictiseam şi atunci aveam puse la îndemână două creioane: unul cu mină roşie şi un „creion chimic”. Cu acestea începeam să execut desene şi figuri rupestre (!) pe peretele gros pe care se sprijinea pervazul. Vârful creionului chimic îl udam întâi în gură, ca să scrie mov – culoare pe care o prelua atât mina, cât şi limba, şi care mi se părea extraordinar de elegantă! Mulţi ani, până la proxima zugrăveală, linii, rotunjimi şi forme nedefinite au decorat zidul, de-o parte şi de alta a geamului, până la nivelul la care ajungeam cu mânuţele.
În curgerea zilelor, una speciala era cea de joi. Încă de dimineaţa, în timp ce stăteam în pat cu ochii aţintiţi spre fereastră, observam defilarea unor coşuri mari, din nuiele albe, împletite. Treceau cu ele ţărăncile (al căror trup nu îl vedeam, fiind sub nivelul pervazului), purtând pe cap un mic colăcel din cârpe împletite, deasupra căruia era aşezată „cotăriţa”, de obicei plină cu fructe aduse la oraş, spre vânzare. Aveau un mers drept, neclintit, pentru a putea ţine în echilibru preţioasa povară. Urmau apoi căruţele, ce se îndreptau spre târgul de animale; în ele erau coteţe mici, improvizate din ţăruşi, în care câte un purceluş guiţa de mama focului, iar un mânz sau un viţel, legaţi cu funie în lateralul căruţei, mergeau mai mult traşi decât de bună-voie… Şi tare îmi părea rău de aceşti pui de animale, fiindcă intuiam (sau mi se spusese?!) că sunt pentru vânzare şi vor fi despărţiţi de „părinţii lor”.
În spectacolul străzii, duminica juca un rol deosebit. Clopotele bisericii ortodoxe sunau grav şi adânc, preoţii în sutane negre mergeau grăbiţi să oficieze slujba, iar enoriaşii – femei şi bărbaţi îmbrăcaţi „în haine de duminică” – curgeau în grupuri mici, în aceeaşi direcţie. Era o anume solemnitate pe chipurile lor, parcă şi mai accentuată, când parcurgeau, la ora prânzului, drumul în sens invers.
Dar cel mai frumos şi impresionant era în preajma Paştelui şi de Înviere. Seară de seară se auzea toaca, oamenii se revărsau în întunericul reavăn de primăvară, în mâini cu lumânări aprinse, prin geamurile deschise pătrundea aerul încă răcoros cu miros intens de Forsytia şi sufletul se înălţa odată cu sunetele corului care cânta „Hristos a Înviat!”.
Două evenimente, esenţiale în cercul existenţial, se desfăşurau adesea pe strada noastră, pentru că erau strict legate de biserică: nunţile şi înmormântările.
Nunţile aveau loc de obicei vara sau la început de toamnă; alaiul, în frunte cu mirii, naşii, domnişoarele de onoare, lăutarii şi invitaţii, treceau pe mijlocul drumului şi nu ştiam cum să alerg mai repede la poartă, să descui şi să mă uit la ei. E frumoasă mireasa? Cum sunt îmbrăcate fetele? E multă lume? De fiecare dată spectacolul mi se părea ca dintr-un basm cu prinţi şi prinţese, şi această scufundare în poveste nu trebuia în niciun caz ratată!
În cazul înmormântărilor, ei da, aici trebuia mai multă discreţie: privitul se făcea din spatele perdelelor trase, dar ce splendidă mi se părea caleaşca cu pereţi de sticlă, cu rame curbate ornate cu îngeraşi şi vopsite în negru şi argintiu şi în care se odihnea cel răposat, într-un sicriu acoperit cu multe flori… Participanţii care însoţeau creştinul pe ultimul drum erau îmbrăcaţi în costume, femeile în taioare închise la culoare şi alaiul îl încheia… Ruxanda, o femeie săracă, mică de stat, nu întrutotul normală, dar nelipsită, purtând pe cap coşul uriaş de nuiele, de data aceasta plin cu colaci. La colţul străzii, la distanţă de doar o casă faţă de punctul meu de observaţie, convoiul funerar se oprea, vocea tunătoare a preotului intona cântări şi rugăciuni, se aruncau în stradă o mână de bani mărunţi pe care copiii săraci alergau să-i strângă de pe jos, după care toată lumea se punea din nou în mişcare, în ritm lent, adesea cadenţat de muzica funebră a aceloraşi lăutari ce însoţeau duminica nunţile în acorduri vesele de torogoată, viori şi acordeon.
Strada se anima diferit nu numai în funcţie de evenimente, ci şi de anotimpuri.
Primăvara, fiecare proprietar de casă dădea cu var pe trunchiurile copacilor (pe atunci, salcâmi) care mărgineau Drumul mare (!) şi, de asemenea, pe pietrele de bordură, iar de 1 Mai, atenţionaţi în prealabil de responsabilul de stradă repartizat de la Primărie să meargă din casă în casă, curăţam şanţul de buruieni şi toţi scoteau steagurile – tricolor şi cel roşu – în suportul anume fixat pe perete.
Dar cele mai frumoase mi se păreau zilele de vară, calde, uşor prăfuite, când, prin lumina galbenă filtrată prin draperii, îmi dădeam seama că e soare afară, deci o nouă zi bună de mers la Timiş, la baie. De regulă mă trezea hurducăitul îngrozitor, pe piatra cubică a străzii, a unui camion de-a dreptul antediluvian, restul maşinilor fiind rare…. După-mesele soseau încet căruţe încărcate înalt cu fân, lăsând în urma lor o dâră de miros inconfundabil de flori şi iarbă uscate, apoi observam de departe, înaintând agale, grupuri de câte 4-5 vaci care veneau de pe păşunile situate dincolo de cimitir, de pe islazuri. Erau ale orăşenilor ce aveau grădini spre Str. Potocului şi care aveau încă obiceiul ţinerii animalelor, ca la ţară. Ceea ce mă uimea nespus: fiecare vacă se oprea singură la poarta casei ei, mugea de câteva ori şi stăpânii deschideau canaturile, lăsându-le să intre. Serile verii se încheiau mereu la fel: se aerisea camera de culcare şi, în tăcerea întunecată de-afară, străbătută ici-colo de licurici, răsuna puternic corul broaştelor cu sediul stabil în Ierugă, ce purta pe-atunci încă destul de multă apă şi curgea prin spatele bisericii ortodoxe.
Ritmul zilelor senine era întrerupt uneori de ploi torenţiale. Exact cum se transmiteau la radio la ora 12 „Cotele apelor Dunării”, aşa urmăream şi eu cu aviditate de „hidrolog” cum creştea nivelul apei în şanţuri, apoi se revărsa pe trotuarul de vis-a-vis, situat ceva mai jos, şi în cele din urmă acoperea şoseaua, formând o masă maronie repede curgătoare între casele situate de o parte şi de alta. Nu mai era timp de pierdut: ziarul „Neuer Weg”, pe care îl citea bunicul, se transforma în preţios material de construcţie pentru repede împăturite vaporaşe de hârtie şi, îndată ce ploaia înceta, ieşeam fuga şi lansam ambarcaţiunile la apă. Fără şampanie spartă la bord, dar cu multă bucurie şi entuziasm! Urmăream plutirea rapidă până la cotul străzii, unde, la trecerea pe sub podeţe, de regulă flota de-acum bine îmbibată se scufunda neglorios.
Toamna soseau turme mari de oi, ce coborau de la Muntele Mic. Întregul areal se umplea de behăitul animalelor şi lătratul câinilor, iar ciobanii cu şube lăţoase pe umeri le mânau agale spre „reşedinţa de iarnă”. Acesta nu era doar un spectacol, ci mi se amintea cu un ton serios şi moralizator că aşa ajung să lucreze cei ce nu învaţă bine la şcoală (ceea ce, în sinea mea şi la drept vorbind, nici nu consideram că ar fi prea rău!).
În fine, iarna acoperea cu pojghiţe subţiri de gheaţă apa din şanţuri, iar seara zăpada scânteia cu mii de diamante în lumina neonului de pe stradă. Uneori ningea proaspăt spre seară şi atunci se aşternea o tăcere de început de lume şi parcă totul încremenea. Adormeam cu gândul la sanie, la omul de zăpadă pe care-l voi construi în curte a doua zi, la bătutul covoarelor pe zăpadă împreună cu toţi ai casei, la „Piţărăii” despre care credeam, când eram mică, că sunt pitici, ce vor veni şi vor umple strada cu cântecele şi urările lor.
De Bobotează, preoţii catolic şi ortodox mergeau din casă în casă, la enoriaşii ce-i aşteptau corespunzător: la noi, pe o faţă de masă albă, cu broderie, se pregăteau sfeşnicele cu lumânări, iar pe teracotă… ibricul cu ţuică fiartă şi ceşcuţele necesare. Preotul catolic venea însoţit de crâsnic şi unul-doi băieţi ca ajutoare. După rugăciuni, crâsnicul scria cu creta pe uşă anul calendaristic şi C+M+B, apoi se încălzeau cu un pic de licoare bănăţeană, luau discret plicurile pregătite pe masă şi o porneau spre ceilalţi nemţi (puţini) ce locuiau pe aceeaşi stradă cu noi.
Televizoarele erau în copilăria mea extrem de rare. Le aveau doar câţiva vecini şi îi auzeam mereu nemulţumiţi, urcaţi pe case, învârtind antenele şi înjurând printre dinţi „releul de la Maciova” care… iarăşi dădea pe ecrane numai „dungi şi purici”! Dar ce nevoie aveam noi, copiii, de aşa ceva? Strada, cu „actorii” ei temporari sau permanenţi, cu decorul ei mereu schimbător, era pentru noi „Spectacolul lumii”. Noi ne extrăgeam fericirea smulgând-o inconştient unei lumi ostile pentru adulţi, dar în case, deşi nu era mare bunăstare şi răsfăţ, lucrurile şi gesturile simple aveau valoare şi frumuseţe, contribuind la ceea ce Gabriel Liiceanu defineşte ca „Ecuaţia paradoxală a fericirii”…
Carmen DUGAN