Întâmpinând rezistenţa Guvernului şi a Adunării legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi ai Bisericii, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează în anul 1863 un Guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare la data de 2 mai 1864.
În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă Constituţie (Statut) şi o nouă Lege electorală, menită să asigure Parlamentului o bază mai largă, şi decretează, la 14 august 1864, Legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară. În timpul domniei lui Cuza au fost realizate: Codul civil şi Codul penal; înfiinţarea Contabilităţii Statului, a Camerelor de Comerţ şi a Curţii de Conturi; introducerea Sistemului de măsuri şi greutăţi metrice; Legea pentru obligativitatea învăţământului primar, şi a Universităţilor de la Iaşi, în anul 1860, care poartă azi numele marelui unificator, şi de la Bucureşti, în anul 1864; a fost dezvoltată Armata Naţională, căreia îi acordă o atenţie şi o grijă deosebite, ca unul ce provenea din rândurile ei, cunoscându-i îndeaproape neajunsurile.
Reorganizarea şi întărirea Armatei Române era cu atât mai necesară cu cât, în contextul european al vremii, Marile puteri vecine nu agreau desprinderea României de sub tutela şi sfera lor de influenţă. Conştient de acest lucru, Alexandru Ioan Cuza a întreprins o serie de acţiuni pentru contopirea oştilor moldovene şi muntene într-un organism militar unic, prin introducerea unui sistem nou de recrutare şi de completare a efectivelor militare; dotarea, echiparea şi instruirea Armatei, corespunzător cerinţelor epocii; formarea în ritm intens a cadrelor necesare pentru întreaga ierarhie militară.
O preocupare majoră a domnitorului a fost aceea de a înzestra Armata cu armamentul necesar şi cu o bună ştiinţă a utilizării lui. Pentru realizarea acestui scop, şi-a pus speranţa în ajutorul prietenesc şi tradiţional al Franţei, însărcinând pe unul dintre cei mai de încredere oameni, Vasile Alecsandri, cu o misiune specială pe lângă împăratul Napoleon al III-lea.
După o primă întrevedere cu monarhul Franţei, Vasile Alecsandri îi scria lui Alexandru Ioan Cuza, din Paris, la 25 februarie 1859, că împăratul „a promis mărinimos să ne deie zece mii de puşte nouă, să ne trimită ofiţeri instructori pentru organizarea Armiei, ingineri pentru toate trebuinţele ţărei, oameni speciali pentru deschidere de fonderii şi uzine, un ofiţer superior pentru ridicarea unui plan de apărare …“.
Marele eveniment din istoria poporului român, dorit ca razele blânde ale soarelui dătător de viaţă, a provocat nemulţumirea celor trei Imperii – otoman, habsburgic şi ţarist –, ale căror interese urmăreau să menţină Ţările Româneşti într-o stare de aservire, care să le permită imixtiunea în treburile lor interne şi tragerea de profituri, sub diverse aspecte.
Poarta Otomană s-a arătat ostilă dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, concentrându-şi trupele la Varna şi Şumla. Austria devine şi ea ameninţătoare, agitându-se în Transilvania, iar Rusia masează trupe la graniţa cu Moldova.
În aceste împrejurări critice, Domnitorul Cuza a luat îndată măsuri energice, pentru a putea apăra libertatea tânărului Stat Român şi a impune respect celor trei imperii.
În perioada 14-26 aprilie 1859, a ordonat concentrarea tuturor forţelor armate din ambele principate în Tabăra de la Floreşti, judeţul Prahova, sub directa sa comandă. Alcătuită din 12.000 de ostaşi, tabăra a durat până în septembrie 1859.
Organizarea Taberei de la Floreşti s-a dovedit deosebit de importantă, cu urmări fericite, atât pe plan intern, cât şi extern. În rândurile Armatei Române a introdus în primul rând sentimentul solidarităţii şi unităţii naţionale, redeşteptarea puterii colective şi a vitejiei neamului nostru. Totodată, a umplut de mândrie şi încredere inimile maselor populare.
Edificatoare în acest context sunt aceste rânduri ale lui Dimitrie Bolintineanu, din lucrarea sa „Viaţa lui Cuza-Vodă“: „Această mişcare de oştiri fuşe de o mare utilitate în spiritul militar adormit până atunci pe patul de trandafiri ce-i aşternea guvernele de sibariţi din trecut. Ostaşii, văzându-se adunaţi pentru prima oară, mulţi începură a se recunoaşte şi a-şi da valoarea lor ostăşească. Poporul român vedea cu bucurie pe ai săi sub arme adunaţi şi pe picior de a lupta …“.
Tabăra de la Floreşti a reprezentat un moment deosebit de important în energica acţiune întreprinsă de Principele Cuza pentru a acorda Armatei Române o nouă direcţie de dezvoltare, corespunzătoare noilor condiţii istorice.
Aceste împrejurări dure la adresa integrităţii noastre teritoriale îl fac pe Marele bărbat de stat să urgenteze înfăptuirea şi altor mari reforme, printre care cea agrară şi cea electorală. Nefiind îndeajuns frământările externe, evident că reformele vor îndârji pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de Monstruoasa Coaliţie, îl vor sili să abdice la data fatidică de 11 februarie 1866.
Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit, în anul 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa.
Cuza a intrat în istorie ca o figură de domnitor progresist, ca un mare revoluţionar al poporului român, iar numele său stă înscris la loc de frunte, printre măreţele nume de bărbaţi iluştri ai neamului românesc.
Unirea şi domnia lui Cuza Vodă sunt momente de crucială însemnătate în evoluţia istorică a neamului, iar marea şansă a românilor a fost că evenimentele acelor timpuri şi-au găsit oameni pe măsură, credincioşi unui singur ţel – slujirea intereselor României, dincolo de toate orientările şi convingerile politice ale strictei lor contemporaneităţi.
Col. (r) Andrei GHIDARCEA
