Get Adobe Flash player

2019 – Anul omagial al satului românesc


Situată la periferia Imperiului Roman şi în calea popoarelor migratoare, Dacia a suferit, în secolele III-X d.Hr., invazii repetate ale acestora, populaţia locală găsind de cele mai multe ori adăpost între zidurile munţilor, ocolite de către nomazi. De altfel, până în ultimele secole, regiunile periferice ale munţilor au constituit locuri adeseori încălcate de duşmani, locuitorii deplasându-se spre munte, unde pădurile dese şi văile adânci i-au ocrotit. Aici, în îngustările văilor, pe stânci abrupte al căror urcuş pe poteci ascunse era cunoscut doar de oamenii acestor locuri, aici au fost construite, din lemn şi piatră, puternice puncte de apărare, cetăţi, adevărate cuiburi de vitejie.
Treptat, în lungul văilor şi în depresiuni s-au statornicit mici aşezări, locuitorii îndeletnicindu-se cu păstoritul, vânătoarea şi cu meşteşuguri diferite, ca mineritul şi prelucrarea pietrei.
De o parte şi alta a râului, uneori a drumului ce-l urmăreşte fidel, casele cu acoperişuri de şindrilă se dispun faţă în faţă, având în spate, în sus, pe versant, grădina şi livada. Totul era împărţit cu chibzuială.
Aspectul aşezării se modifica puţin în zonele de confluenţă, în sensul creşterii numărului de locuinţe. Alinierea caselor în lungul drumului, o curte interioară unică şi bine gospodărită, reprezintă doar câteva din caracteristicile locuinţelor. Cea mai mare parte a caselor sunt clădite din bârne de brad sau fag, suprapuse în multe locuri pe o temelie din piatră. Ele reprezintă cerdacul sau gangul (prispa). Interiorul era decorat cu frumoase ţesături din in şi cânepă (lucruri de mână). Mobilierul era în întregime din lemn.
În Dacia, satele au apărut odată cu retragerea legiunilor romane peste Dunăre, în anul 271, adică odată cu dispariţia din Dacia a puterii centrale de stat a romanilor. De la această dată, satele au durat în Dacia până prin 1904. Ultimele sate de acest fel le găsim risipite prin Munţii Poiana Ruscă şi Apuseni în Transilvania. Prin urmare, acestea par a fi cele mai vechi din Dacia. Ele au durat 16 veacuri, adică până aproape în zilele noastre.
În aceste sate, capii de familie îi alegeau pe cneaz şi pe juzi. În ultimul timp, alegeau doar unul, şi-l numeau primar. Alesul satului reprezenta numai puterea executivă a cnejilor de altădată. Puterea juridică a fost luată de stăpânire, adică de Stat.
Alegerea primarului, sau a pomojnicului, cum i se mai spunea prin alte locuri, se făcea cu mare alai şi împreună cu „Omul lui Dumnezeu”, adică cu preotul din sat.
Acolo, în micile grupări de gospodării, viaţa s-a desfăşurat secole de-a rândul în tihna datinilor străvechi, în senina simplitate a vieţii familiale.
Gospodăriile locuitorilor s-au menţinut în vechea vatră până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Oamenii nu s-au simţit izolaţi când vremurile au adus alte înnoiri.
Între două imperii seculare, fiecare având epoca lui de mărire şi declin, fiecare cu istoria lui, băştinaşii şi-au creat o istorie proprie, supravieţuind. N-au avut răgaz însă să-şi scrie istoria patimilor sau bucuriilor. Şi-au rostit gândurile şi simţămintele, vrerile şi faptele, în cântece, în basme sau în colinde.
Munţii au concentrat în fiecare colţişor frumuseţi naturale deosebite şi un monumental muzeu etnografic şi folcloric, unde s-au păstrat tradiţii şi obiceiuri milenare, elemente de un pitoresc remarcabil, în ţesăturile costumelor şi arta lemnului. Născute în locurile unde zi de zi omul s-a găsit în permanent contact cu natura, care-i oferea o infinitate de aspecte reflectate în tot atâtea sentimente, ele au fost păstrate cu sfinţenie, fiind continuu îmbogăţite.
Vremile au trecut, şi oamenii, şi stăpânirile. Uitate au fost evenimentele. Unele însă au înfruntat veacurile, au rezistat timpului. Iar astăzi reprezintă pentru noi un fel de protoistorie, o istorie veche nescrisă, mai veche şi mai fidelă adevărului decât acele documente scrise în cancelariile oficiale otomane sau habsburgice.
Dacă chipul satului vechi arhaic s-a retras treptat, fără ostentaţie şi fără nostalgie, în albume şi amintiri, în muzee şi colţuri muzeistice, oamenii acestor locuri şi-au păstrat nealterat tot ceea ce au dobândit ancestral în teritoriul demnităţii şi purităţii morale, al omeniei şi hărniciei, primind, însă, azi, noi carate pe tărâmul conştiinţei de sine şi al valorilor perene.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU

Lasă un răspuns

Traducere