România în fundul gol


Adrian CRÂNGANU

În ultimul timp scriu mult, tot mai mult parcă de la o zi la alta. Preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru asta e uriaş şi, cred, de neiertat pentu mine: citesc puţin, de la o oră la alta tot mai puţin. Culmea e că ziarele au fost primele la care am renunţat, au urmat revistele, apoi a venit rândul chiar şi al cărţilor pe care nu că trebuia, dar ar fi fost bine să le citesc. Cu toate astea, mi-am făcut timp pentru un editorial bun, „România în chiloţi”, al lui Andrei Pleşu. Recunosc că nu l-aş fi citit dacă nu s-ar fi discutat şi n-ar fi fost întors pe toate părţile pe majoritatea posturilor de televiziune şi de radio.
M-am răcorit cu fiecare cuvânt pe care mi-a căzut privirea şi m-am simţit, cumva, răzbunat pentru toate nopţile în care nu puteam să dorm, ca să citesc ori să scriu eram prea obosit, iar la televizor nu aveam la ce să mă uit şi atunci îl stingeam. Răzbunat pentru încăpăţânarea cu care am strâns din buze în faţa linguriţei cu doza de prost-gust cu care televiziunile, cele mai multe, dacă nu chiar toate, încercau să mă trateze de plictiseală, şi am preferat boala. Răzbunat pentru toate ziarele după care am întins mâna să le cumpăr şi apoi, după ce am citit titlurile de pe prima pagină, am băgat-o în buzunar şi am plecat mai departe.
Ce spune, de fapt, Andrei Pleşu? Că presa s-a tabloidizat, că de dimineaţa până seara şi de la prima până la ultima pagină n-avem parte decât de scandaluri, divorţuri, crime şi adultere. Că eroii principali, între ghilimele, fireşte, sunt nişte fătuci fără pic de minte, câţiva pierde-vară şi nişte personaje cărora eu le-aş spune răsjurnalişti, de la cuvântul răspopiţi. Şi a mai spus ceva ce mie mi-a plăcut şi tocmai de aceea am şi ţinut minte fraza: „Atunci când mănânci toată ziua lături, e foarte posibil să faci indigestie la cozonac”. Perfect adevărat.
Dintr-un anumit punct de vedere, îmi permit însă să nu fiu de acord cu Andrei Pleşu. Acolo unde spune că, dacă omul de rând ar avea cu adevărat posibilitatea să aleagă între emisiunile şi articolele de doi bani despre care vorbea, şi lucruri interesante şi de bun-simţ, românul n-ar sta o clipă pe gânduri şi ar şti la ce să se uite şi ce să citească. Şi că nu crede în scuza că televiziunile şi ziarele dau exact ceea ce le cer oamenii. Eu, în schimb, sunt sigur că aşa e. Şi am să explic de ce. În primul rând, de vreo 20 de ani de când fac ziare – şi când spun asta mă refer, printre altele, la aşezarea articolelor pe pagini şi în pagină, după importanţa fiecăruia –, am observat că, atunci când „deschiderea” era cu ceva de scandal, cu crime, împuşcături, violuri, cu droguri, accidente, concedieri, blocuri care au sărit în aer, în fine, cu lucruri de genul ăsta, aproape că nu aveam retururi. Dimpotrivă, dacă uneori – fiindcă simţeam nevoia să mai fac şi aşa ceva din când în când – „deschideam” ziarul cu vreun eveniment cultural, să zicem, jumătate din tiraj rămânea pe tarabă.
Pe de altă parte, s-a întâmplat, şi nu o dată, să semnez, în aceeaşi ediţie, un articol important, greu, politic sau economic, cu numele meu, şi vreo ştire de poliţie ori de sport, cu pseudonim. Nu cred că e cazul să mai spun că pe internet, acolo unde se vede exact de câte ori e citit fiecare material, pseudonimul mă bătea fără excepţie şi fără drept de apel.
Prin urmare, cred că Andrei Pleşu a înfofolit România în chiloţi doar din decenţă şi în speranţa că i-a mai rămas, totuşi, ceva de dat jos. Din păcate, eu o văd, demult, în fundul gol. Şi spun aşa tot din decenţă.