Răspoimâine, duminică



Nu mai știu, vineri sau sâmbătă, nu mai țin minte exact când, oricum, zilele trecute, după ce am răsfoit nițel, din fața calculatorului, presa online, mă gândeam, puțin trist și, recunosc, cu un strop de invidie, dar asta e, că prietenii și foștii mei colegi de cenaclu literar scot cărți pe bandă rulantă în timp ce eu n-am vreme nici măcar să mă duc la lansările lor. Motivul l-am explicat de zeci de ori, și lor, și mie însumi, și e foarte simplu: nu pot să scriu ziua articole și noaptea romane. Nu merge. Am făcut-o când eram mai tânăr și voiam să arăt cine sunt eu, vezi Doamne, dar acum nu mai e cazul. Acum nu mai am pe nimeni de convins și nimic de demonstrat. Socotesc că am scris multe articole, prea multe ca să nu-mi fi stricat mâna pentru proză. Dacă aș sta să calculez câte, chiar și așa, aproximativ, înmulțind anii de presă, cu câte două, trei articole pe zi, rezultatul ar fi vreo 10.000. Cel puțin.
Când mi-am dat seama câte sunt, i-am zâmbit cifrei. Mi-am adus aminte că dintre toate, unul mi-a fost refuzat. Nu e mult, dar, acum, povestea mă amuză. Atunci când s-a întâmplat m-a scos din sărite. Sunt 25 de ani de-atunci și fusesem pe teren ca să fac un reportaj despre niște case fisurate de la exploziile care aveau loc la mina din apropiere. Am ajuns în redacție târziu și cu sete de dreptate, așa că m-am apucat imediat de scris și în jumătate de oră, timp în care fotoreporterul developa pozele, am terminat. Redactorul-șef, o domnișoară despre care am mai povestit și care nu mă avea deloc la inimă fiindcă nu eram femeie, l-a citit atentă și l-a aruncat pe birou de parcă ar fi ars-o la degete. Mi-a zis că e o porcărie cap-coadă și m-a pus să-l rescriu. M-am întors în birou și, numai de-al dracului, am scris cel mai pocit articol din viața mea. Altul mai prost n-a existat până atunci, și nici de-atunci încolo. L-am semnat cu pseudonim, i l-am dus, l-a citit, a zâmbit și chiar m-a felicitat, cu toate că eram tot bărbat. Eu mi-am făcut, în gând, semnul crucii.
Observ că am cam deviat de la subiect, dar, acestea fiind spuse, mă bate gândul ca, la pensie, să-mi fac curaj și timp și să mă apuc de-o carte. Pentru mine, toate alea 10.000 de articole, sau câte s-or mai aduna până atunci, nu fac cât un roman. Un roman e cu totul și cu totul altceva. Și sper să se întâmple asta cât mai curând, mai ales că am pe țeavă un subiect la care mă gândesc tot mai des.
Dar nu e ăsta singurul motiv pentru care vreau să trăiesc din nou vremurile alea în care mă apucam de scris la miezul nopții și mă băgam în pat în zori. Și fumam, și beam cafea și mă uitam uneori în gol și două ore la peretele din fața mea. Mi-e dor să mă trezesc la amiază, să mă întind cât sunt de lung și să lenevesc cât am chef, fără grija telefoanelor, a comunicatelor și a conferințelor de presă, a știrilor și a articolelor scrise când mi-e lumea mai dragă. În plus de astea, e vorba și de altceva. Că, uneori, îmi e rușine că sunt ziarist. De fapt, în ultima vreme, de cele mai multe ori a început să-mi fie, fiindcă am ajuns să mă pierd, să mă amestec printre aceia pe care am ajuns să îi disprețuiesc. Din păcate, confrații din presă nu poți să ți-i alegi. Colegii da, pentru că, dacă nu-ți convin, cum nu mi-a convenit mie șefa care mă ura fiindcă nu sunt femeie, n-ai decât să pleci, așa cum am plecat eu.
Și probabil că am să mai plec o dată, definitiv, de data asta, dintre ziariști. Ce-am văzut în campania asta electorală mi-a pus capac. Am să dau un singur exemplu. Un coleg de pe vremuri se certase cu patronul nostru de atunci, șeful l-a dat în judecată, eu am picat martor, iar la judecătorie am crezut c-au să se omoare când s-au întâlnit. Se urau până în măduva oaselor. Săptămâna trecută, fostul meu coleg îl ridica în slăvi, pe bani, pe fostul nostru patron, care acum e candidat. E o poveste pe care poate că am s-o spun vreodată, dar nu azi.
În orice caz, tot ce-am văzut până acum și-o să mai văd în campania asta nu e decât o mare, mare mizerie. Dar nu-i problemă, o s-o măturăm noi. Știu că românul are o vorbă, eu n-am folosit-o niciodată, fiindcă mi s-a părut întotdeauna bătrânească, dar care acum se potrivește de minune, și ea zice că numai mâine nu-i poimâine. Sau, mă rog, răspoimâine. Adică duminică, 9 iunie.
Adrian CRÂNGANU

Lasă un comentariu