Am cincizeci şi cinci de ani, două luni şi şapteşpe zile. Nu ştiu şi câte ore, fiindcă, chiar dacă mama mi-a zis cred că de vreo sută de ori la cât m-am născut, nu m-am obosit să ţin minte şi amănuntul ăsta. Nici măcar dacă era seară sau dimineaţă când am orăcăit prima oară nu ştiu, semn, probabil, că de pe-atunci eram foarte pragmatic şi nu-mi încărcam memoria cu amintiri care ştiam că n-au să-mi fie de folos. Am, deci, o vârstă minunată, cea mai frumoasă dintre toate câte există, şi, cum mă simt perfect în pielea mea, nu mi se pare deloc lipsit de sens ori de modestie să povestesc cam cum arată o zi din viaţa mea, ea însăşi un roman încă nescris, dar căruia, n-am nicio îndoială, îi va veni rândul. E imposibil ca până la urmă să nu se găsească o ureche care să mă asculte, o minte care să mă înţeleagă şi o mână care să aştearnă pe hârtie aventurile pline, de cele mai multe ori, de dramatism, cu care mi-a fost presărată viaţa. Iar dacă nu, într-o bună zi am să-mi suflec mânecile şi am s-o fac eu însumi. Iar ăsta ar putea fi chiar primul capitol.
Aşadar, mă scol în fiecare zi la opt dimineaţa fix. Aş putea să dorm fără nicio problemă până la prânz, dar aşa îmi programez telefonul să sune. După ce bâjbâi pe noptieră şi-l opresc pe Guţă din cântat, în primul rând încerc să-mi dau seama ce zi e, dar fără prea mare tragere de inimă, fiindcă ştiu că oricum n-am nimic de făcut până seara. Pur şi simplu din întâmplare îmi aduc aminte că ieri a fost 26 mai, deci acum e luni, 27, aşa că povestea vieţii mele de duminică am s-o spun.
Ca şi azi, m-am trezit tot la opt fix. Ieri nu mi-am dat seama ce zi e, dar nici nu m-a interesat asta prea tare, aşa că am fumat o ţigară în pat şi am băut o înghiţitură lungă de apă din sticla pe care o ţin la îndemână, fiindcă mă ardea pe gâtlej şi îmi cam vâjâia capul după votca şi berea din ajun. Pe urmă m-am dus la baie, unde am stat exact o jumătate de oră, niciun minut în plus, niciunul în minus, timp în care mi-am tras nasul, l-am suflat, am tuşit, în fine, toate alea care mi se-ntâmplă în fiecare dimineaţă. Cât am stat pe veceu, am fumat două ţigări, am băut, ca de obicei, un sfert de cană de cafea, şi mi-am stors creierii să completez măcar un cuvânt din revista de integrame, dar nu ştiu ce dracu am avut, că n-am reuşit. Înainte, adică acum vreo 20 de ani, aveam pe maşina de spălat o carte, dar am ascuns-o sub pat când mi-am dat seama că n-o să-mi folosească niciodată în viaţă.
În fine, după ce-am ieşit din baie m-am dus la frigider, am muşcat dintr-un cârnat, am mai fumat o ţigară şi am coborât în faţa blocului. M-am uitat în zare vreo jumătate de oră, am deschis capota maşinii, am tras de toate maţele motorului şi am mai strâns o dată toate piuliţele şi toate şuruburile, pe urmă m-am aşezat pe bancă. Şi cum eu îmi măsor fericirea în funcţie de rotunjimea burţii, care acum e cam cât o lubeniţă, mi-am ridicat tricoul şi am lăsat soarele să mi-o dezmierde. Ţin minte că m-am scărpinat şi la piciorul de aur, căruia îi spun aşa fiindcă el e sursa tuturor lucrurilor bune şi frumoase care mi se întâmplă de când m-a ajutat să-mi aranjez pensia de boală în care zac acum.
Apoi mi-am sunat nevasta, care e plecată la babe în Austria şi pe deasupra e şi o adevărată doamnă, altfel n-aş fi luat-o. Pe urmă am intrat în casă, am mâncat patru sarmale şi-am coborât iar, şi până seara am jucat table, pe banca din faţa blocului, am băut o bere la doi litri şi-am ronţăit trei pungi cu seminţe de floarea-soarelui.
Cred că era cam nouă când m-am tolănit în pat şi-am dat drumul la televizor. Am vreo două gagici care-mi tot scriu pe Facebook, dar aseară mi-era lene să vorbesc cu ele şi aveam chef să mă uit la Ferma. Când colo, pe toate canalele se vorbea numai despre alegeri. M-am gândit că şi dacă ştiam de ele tot nu m-aş fi dus. Mie îmi merge bine oricum, aşa că mi-am aprins o ţigară şi mi-am turnat nişte votcă. Doar a doua zi de dimineaţă trebuie să beau un pahar cu apă, nu aşa am zis?
Adrian CRÂNGANU