Panseluțele, florile surâsului



Am frământat într-o zi cu privirea niște panseluțe. Ce flori superbe! Ar putea să fie florile preferate ale oricărui om însetat de viață, însetat de zâmbet. Niște flori vesele. Din orice unghi le privești, ele îți zâmbesc. Aș putea spune că-s florile ce te-ar putea învăța să treci prin viață senin, râzând când soarele te mângâie, dar și atunci când furtuna te frământă. Sunt florile ce te-ar putea învăța să te ridici de fiecare dată când cazi, să te ridici având mereu zâmbetul pe buze și să mergi mai departe. Sunt florile ce salută pe oricine fără teamă. Sunt curajoase. Sunt florile ce-ți pansează orice rană printr-un zâmbet de forme și culoare. Sunt acele răni vii pe care trecătorul le observă și nu le înțelege. De ce răni vii? Pentru că împrumută zâmbet de chip omenesc. Cum ai putea să înțelegi ochii panseluțelor, dacă nu te poți descoperi pe tine prin ele?
Scriitorul și jurnalistul Matei Vișniec, în drama Trecătorul, vede viața omului cu bune și cu rele, o vede ca pe o rană, o rană care mocnește, o rană ce a adunat în ea multe și care curge, o rană care are puterea să răspândească în lume lichidul vital acumulat în timp, acumulat cu răbdare, o rană care nu se teme a se goli de sânge, o rană ce și-a jucat rolul vieții ei. Pe lângă omul sângerând a trecut un om simplu, un om ce încearcă să se opună sângerării celui rănit crezând că-l ajută, un om simplu ce nu poate să vadă dincolo de rană. Cel sângerând se opune ajutorului. Îl ceartă pe trecător că nu-i lasă rana în pace. În viață, mulți spun că încearcă să te ajute, dar ei mai mult te încurcă. Tu ai un drum necunoscut lor, un drum departe de orice legi banale, un drum neînțeles pentru o lume supusă mediocrităţii.
Rana din care mocnește sânge, rana din care mocnește tot ce a adunat mai bun omul în timp, este oglinda vieții celui căzut pe drum. „Nu vedeţi că rana mea este o oglindă? O rană care se goleşte de sânge nu poate să fie o oglindă“ (Matei Vişniec, Omul din cerc, antologie de teatru scurt). Ideea omului ce se oglindește în propria-i rană e îmbrățișată de dramaturgul Matei Vișniec.
Și cum să nu te oglindești în propria ta rană?
Viața omului e plină de nori, de furtuni, de vânturi. Mai flutură din când în când și petale îmbujorate de trandafiri, de maci, de hortensii, mai cad din când în când lumini de raze solare sau aștri. Toate acestea se adună, își fac loc, sapă adânc, săgetează, și rana se adâncește. Rana adună ploi, dar adună și soare, rana adună muncă, dar adună și cununi de roade bogate. De ce rană? Pentru că viața doare, doare că aleargă spre moarte. De ce rană? Pentru că viața omului e trudă pentru a smulge mărgăritare din cele mai stâncoase locuri.
Ajunsă în ceasul suprem, rana începe să sângereze. Atunci arată roadele alergăturii sale prin lume. Atunci ea devine oglindă. Da, o rană care sângerează poate să fie o oglindă. Ea scoate tot, tot ce e mai de preț, la lumină. Ea aduce un zâmbet de fericire în sufletul celui ce-o poartă. Descoperindu-ţi rana şi lăsând-o să curgă asemeni muzicii, te regăsești pe tine, începi să strălucești, să luminezi, şi te înalţi spre perfecţiune. Atâta timp cât omul are energie în fiinţa lui, atâta timp cât mai are sânge în rană, poate să lumineze, poate să se oglindească prin propriile-i realizări.
Un om simplu, un trecător de rând nu poate înțelege taina rănii sângerânde și încearcă să se opună izvorului viu. El se teme să sângereze, se teme de propria-i rană, nu o înțelege, se teme să lase rana să-și cânte gloria adunată printre soare, vânt și ploi. Nu o poate transforma într-un instrument muzical care să vibreze, care să transmită în jur din înțelepciunea adunată într-o viață de om. „Când cânţi la vioară, muzica îţi iese din corp. Înţelegi, deci, trebuie ca şi glontele să iasă, şi el, din corp, din corpul tău. Dacă ţi-e frică de propria puşcă, ăla eşti“. Vibho, utilizând jocul imaginaţiei, în drama „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”, a aceluiaşi Matei Vișniec, îl îndeamnă pe Stanko să-şi închipuie că puşca e o vioară. Dacă ți-e teamă de ceea ce ai putea afla în tine, ești pierdut, dacă ți-e teamă de propria pușcă, dacă ți-e teamă să cânți utilizând-o, dacă ți-e teamă să-ți descoperi muzica interioară și să lași rana să curgă, vei trece degeaba prin această lume.
Omul nu e bine să se lase captiv formei lucrurilor de jos, ci el trebuie să-şi identifice muzica lăuntrică, să-și cunoască rana ce-i clocoteşte în fiinţă, puşca cu arcuş de glonţ, vibrația din umbra propriei piese de teatru, pentru a putea aspira spre desăvârşire.
Fiecare dintre noi știe cum arată o panseluță, floarea aceea viu colorată ce-ți zâmbește de câte ori o admiri. Cine ar putea să-i oprească zâmbetul din liniile petalelor? Cu siguranță, nimeni. Cine ar putea să-i oprească curgerea strălucirii? Ar putea să i-o oprească un trecător ce o smulge din locul ei? În niciun caz. Panseluța îi va zâmbi picurându-și seva printre degetele călăului. Rana ei va cânta și ea va zâmbi în continuare. Până ce nu vei învăța să treci prin viață zâmbind asemenea panseluțelor, te vei teme de propria pușcă și inima ta nu va cânta, iar rana va uita să sângereze oglinda realizărilor tale.
Ana-Cristina POPESCU