Monografiile tinereţii noastre


Slatina Timiş

La 20 de kilometri de Caransebeş, şoseaua coboară în Lunca Timişului, ajungând la Slatina Timiş. Localitatea e aşezată pe malul stâng al râului Timiş, la vărsarea pârâului Slatina, ape de la care îşi trage denumirea. De aici, urmând Valea Slatinei, o şosea urcă spre Semenic (Brebu Nou, Gărâna), spre a coborî, prin Văliug, la Reşiţa.

Localitatea e situată în terasa inferioară a Timişului (care se lărgeşte deja în aval, la Sadova Veche), fiind înconjurată de dealuri (cel mai înalt: Poiana lui Tămaş – 981 m). Solurile aluvionare din luncă permit cultura cerealelor, celelalte – dezvoltarea pomiculturii. Păşunile din regiunea muntoasă favorizează creşterea animalelor. Acestea constituie, de altfel, şi principalele ocupaţii actuale, şi totodată tradiţionale, ale slătinarilor. Profesorul Gheorghe Zeicu a întocmit o monografie, folosind bună parte din opiniile mai vechi, inclusiv o cronică locală de acum un secol – scria Gheorghe Jurma, în urmă cu 24 de ani, în ziarul local ,,Flamura”. Şi continuă: Prima atestare documentară datează din 1433. Atunci, şi mai tot secolul al XV-lea, satul aparţinea familiei Bizera. La 1603 – arată I. Lotreanu – proprietari ai Slatinei erau Floria Marin şi Petru Marin. Între 1741-1774, familia Marin (Lotreanu citează Martin) poseda partea dreaptă a satului, iar familia Florea, cealaltă jumătate (aceste familii fiind menţionate de la sfârşitul secolului al XVI-lea ca fiind nobili caransebeşeni).

Un moment aparte îl înregistrează răscoala slătinarilor împotriva austriecilor, în timpul războiului din 1736-1739. Revolta satelor bănăţene a fost reprimată sângeros de armată. La Slatina – relatează A. Marchescu –, românii s-au retras pe culmile dealurilor (Cercez şi Tâlva Turcului), la 23 ianuarie 1739, strigând ostaşilor ,,să se care din ţara lor, căci dânşii nu se vor supune”. O amintire a teatrului de război din acei ani este locul numit Câmpul Fomii. Multe din întâmplările de altădată, mai ales din acel frământat secol XVIII, cu lotri, cu luptele românilor pentru independenţă, au fost prelucrate în povestirile lui Florin Bănescu, prozator originar din zonă.

Slatina Timiş a cunoscut, ca toate localităţile de pe Valea Timişului, mari transformări după cel de Al Doilea Război Mondial. S-a construit o şcoală nouă (1962, supraetajată în 1969), s-a dat în folosinţă un nou local de grădiniţă (1981), funcţionează un cămin cultural nou, magazine, diferite secţii prestatoare de servicii. Toate străzile principale ale localităţii (sat lung de aproximativ doi kilometri, cu lăţime variabilă) au fost asfaltate (1982), întreaga aşezare având un aspect înnoit.

De altfel, comuna Slatina Timiş se remarcă şi prin producţiile agricole medii (grâu – 3.400 kg/ha, porumb – 4.200 kg/ha), sau efectivele de animale (bovine – 2.772, ovine – 6.080, porcine – 1.070, cabaline – 454), existând rezerve pentru creşterea lor continuă.

Activitatea culturală a înregistrat noi succese pe plan naţional.

Gheorghe JURMA

Ziarul ,,Flamura”, 1986

Începând din ediţia viitoare, vom publica, în serial, Monografia comunei Slatina Timiş, scrisă de profesorul Gheorghe Zeicu, despre care Gheorghe Jurma făcea referire în articolul de mai sus.