Adrian CRÂNGANU

Dacă până nu demult – asta însemnând, totuşi, câţiva ani, nu ştiu nici eu, trei, patru –, aşadar dacă până în urmă cu ceva vreme mergeam cu mare drag la aproape orice act care însemna cultură, spre ruşinea mea trebuie să recunosc că de la un timp încoace nu am mai călcat nici pe la vreo lansare de carte, nici pe la vreun vernisaj, şi nici pe la vreo premieră teatrală. Ar fi simplu să spun că nu am avut timp, numai că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Şi, din păcate, nu pot nici să spun clar de ce nu am mai făcut-o, ce mi-a lipsit ca să merg măcar la vreo banală şedinţă de cenaclu literar, dacă nu la altceva mai de Doamne-ajută. Comoditatea ar fi o explicaţie, însă nu una care să acopere întreaga mea abandonare în faţa culturii. Şi lipsa de timp, şi ea contează, şi pe ea o iau în calcul. Şi ar mai fi, poate, lipsa mea de interes pentru nişte oameni pe care nu-i cunosc, nu-i mai cunosc poate era mai bine să spun, şi asta pentru că din vina mea am rupt legătura, în urmă cu câţiva ani, cu acel mediu care se ocupă de partea frumoasă a urâţeniei vieţii. Şi ar mai fi – şi cu asta cred că închei lista motivelor – şi ritmul demenţial în care trăiesc, în care arta a ajuns să mi se pară un moft şi care abia dacă mă lasă să arunc o privire, şi aceea din fugă, peste o pagină de carte, seara târziu. Iar aceea e o zi câştigată pentru mine, cred eu.

Şi spun toate acestea pentru că, nu mai departe decât săptămâna trecută, am fost la un dublu eveniment cultural: vernisaj şi lansare de carte, amândouă ale aceluiaşi artist şi amândouă înghesuite pe durata, am impresia, a unei singure ore. Şi dacă eu întotdeauna am crezut cu tărie în faptul că fiecare om are un mediu al lui în care e acceptat şi se simte bine, ca la el acasă, acum părerea e şi mai adânc înrădăcinată în convingerile mele. Am spus adesea că eu, de exemplu, nu am ce căuta între oamenii de afaceri, ori între politicieni sau între sportivi, pentru că nu am absolut nimic în comun cu ei. Tot aşa, nici ei nu prea îşi găsesc locul acolo unde eu mă simt ca peştele în apă. Am văzut patroni care ne căutau compania, care încercau să pătrundă în lumea mea, a noastră, dar singurul statut la care au putut ajunge a fost acela de toleraţi, şi asta pentru simplul motiv că ne ajutau, sponsorizându-ne, în mai mică sau mai mare măsură, cărţile. Dar nu au fost niciodată de-ai noştri, cum nici eu n-am fost şi n-aş putea fi vreodată de-al lor.

Aşa că la vernisajul şi lansarea de carte la care am fost nu demult, aş putea să spun că m-am întors acasă. Când eşti între ai tăi, între cei cu adevărat ai tăi, totul devine simplu şi frumos. Anii în care nu ne-am văzut s-au şters cât ai clipi din ochi, mâinile care s-au strâns erau la fel de calde şi de bune ca la ultima întâlnire, zâmbetul – tot aşa de sincer ca în urmă cu o zi, cu un an sau cu zece, nici nu contează., când ne despărţiserăm ultima oară. Nu m-a întrebat nimeni cu răutate pe unde am umblat în tot timpul acesta în care n-am fost al lor. S-au interesat în schimb dacă am mai scris ceva. Le-am spus că da, dar nu literatură. Scriu ca să-mi câştig pâinea, ceea ce, la urma-urmei, nu e tocmai rău, fiindcă fac ceea ce-mi place. Iar ei au zâmbit. Pe urmă, unii au vorbit despre tablourile şi cartea pentru care ne adunaserăm acolo. Într-un moment de pauză, i-am privit cu atenţie. Oamenii de cultură au venit, însă tot mai puţini…