Dacă pui într-o ladă niște mere frumoase ce le-ai putea savura numai privindu-le și în mijlocul lor un măr supus putreziciunii, și le-ai lăsa așa un timp, o săptămână, două, ai observa că toate acele prințese ce fermecau privirile și-ar schimba înfățișarea după mărul cel buruienos.
În urmă cu un an, un grup de elevi a plecat într-o tabără. O parte din ei puneau accent pe lucrurile materiale, se comportau ca și cum fericirea ar consta în tot ceea ce e mai luxos. Posibil au văzut în jurul lor acest comportament al omului care nu se mai satură să adune din cele lumești. Sunt oameni care au de toate, și tot adună. De multe ori, dau la o parte lucruri bune, utile, și își zidesc altele, ca să fie în pas cu noua modă.
Aşadar, printre acei tineri se aflau și câțiva copilași modești, ce obișnuiau să ofere din puținul lor și altora. La un moment dat, simțindu-se inferiori celor ce-și etalau luxul, au început să își schimbe atitudinea, să adune cu lăcomie de la alții tot ce se putea, să-și umple bagajele, să facă economii exagerate fără să ofere nici măcar un zâmbet unui neputincios, ca să nu mai vorbim de un colț de pâine sau un pahar cu apă. Doreau să pozeze și ei în „oameni“ bogați în cele materiale ale acestei lumi. I-am întrebat pe acei copii de ce au început să-și schimbe înfățișarea asemenea merelor proaspete ce s-au lăsat copleșite de mărul problemă, dacă banii şi luxul îi fac fericiți, și mi-au răspuns fără să gândească că da, cele materiale îi fac fericiți. I-am întrebat și pe cei care erau de la început orbiți de aurul lumesc ce-i face pe ei fericiți, și răspunsul nu m-a surprins deloc când s-a înclinat tot spre averile lumești. Atunci, i-am rugat pe fiecare să renunțe la un lucru la care ține și să meargă cu mine inițial într-o casă unde își duceau traiul de pe o zi pe alta mai mulți bătrâni abandonați, pe urmă într-o casă unde locuiau copii de vârsta lor. Au putut observa că unii bătrâni ce au muncit toată viața, ajunși neputincioși, au fost abandonați într-un loc al uitării. În timp ce copiii lor se bucurau de nectarul celor pământești, bătrânii plângeau în singurătate, boală, sărăcie. I-am întrebat dacă ei ar putea să fie fericiți dacă ar şti că unul din membrii familiei lor nu ar avea ce mânca, ar fi bolnav, ar fi lipsit de mângâiere, și m-am bucurat că răspunsul majorității a fost că nu ar putea să fie fericiți, mai mult decât atât, au încercat să aducă o mângâiere celor în suferință și au simțit că fericirea e cu totul altceva, că fericirea nu e un lucru material, că fericirea e vie, că ea vine din dragoste, că ea vine din a dărui și a primi. La fel s-a întâmplat și în cazul copiilor abandonați. S-au întrebat de această dată cum pot să trăiască părinții copiilor abandonați știindu-i pe aceștia plânși, nemâncați, nemângâiați, pe urmă au înțeles că nu e bine să judecăm neștiind cauzele ce au dus la asemenea tragedii.
E bine că majoritatea au înțeles că fericirea nu e ceva material, că ea vine din a te dărui, din a primi și oferi dragoste, din bucuria prieteniei adevărate, dezinteresate. Au înțeles că nu trebuie să copieze hambarele celui bogat și să putrezească în interiorul ființei lor, ca să nu trăiască degeaba. Puțini, doi sau trei, au refuzat să vadă adevărata fericire din prea multă iubire de sine. Egoismul închide sufletul și acesta rămâne orb. Fiind aşa, sufletul nu poate să cunoască lumina dragostei, a fericirii, se zbate într-un întuneric ce nu-i va aduce mulțumire niciodată. Acești doi, trei copii vor fi asemenea lui Dinu Păturică din romanul „Ciocoii vechi și noi“ al lui Nicolae Filimon. Nu-și vor mai recunoaște tatăl, vor mușca mâna celui ce le-a întins o pâine până îi vor lua totul. Vor aduna atât de mult în căutarea fericirii, încât nu vor constata când, într-o noapte, totul se va prăbuși și vor închide ochii în nefericire pentru totdeauna. Înainte de a închide ochii vor simți durerea pierderii tuturor lucrurilor pământești pentru care au trecut peste tot ceea ce ar fi putut să fie frumos, fără remușcări, toată viața. Vor înțelege că au alergat degeaba, că nu au avut nimic, niciodată, că totul a fost o părere, o iluzie. Așa sunt averile pământești, o iluzie.
De câte ori trec pe lângă cimitirul din Ohaba, Oțelu Roșu, nu pot să nu citesc ce scrie deasupra porții. Cândva, părintele Simion Stanca a scris niște cuvinte care au rămas și astăzi ca o pildă, ca un avertisment pentru cei care iubesc atât de mult cele trecătoare ale lumii. „Aici începe veșnicia, și în pulberea pământului se prefac averile lumești“.
O mână de lut și niște oase pot să mai rămână de pe urma celui ce a adunat arginți. De aceea e bine ca omul să nu devină robul argintului, să fie dragoste, dăruire, bunătate, să lase în urma lui comori ale dragostei, ale înțelepciunii, prin dăruirea lui față de familie, față de aproapele, comori ale științei sau artei. Arginții se risipesc. Așa cum s-au risipit la înmormântarea lui Hagi Tudose, personajul zugrăvit de Barbu Ștefănescu Delevrancea, ca să rămână pildă de neurmat în zgârcenie, tot așa se vor risipi toate cele materiale, ascunse sau neascunse. „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“ (Matei 6, 19-21).
În viață, omul trebuie să știe cu cine se însoțește. Dacă se însoțește cu omul bun, bun este, dacă se însoțește cu cel rău, ca el o să devină. Mărul cel bun de se însoțește cu cel rău va fi lovit și el de putreziciune. Fructele rele, legumele sau zarzavaturile, le strică pe cele bune; așa este și cu oamenii, iar mulțumirea sufletească sau fericirea nu înseamnă a primi sau a aduna, ci a dărui.
Ana-Cristina POPESCU