Adrian CRÂNGANU
În ultimul timp observ că viaţa aleargă atât de repede pe lângă mine încât nu reuşesc nicicum să ţin pasul cu ea. Cu toate că între două ziare nu sunt decât şapte zile, nu mai apuc să scriu despre unele lucruri cu adevărat importante care se petrec în jurul meu, fiindcă ori altceva se întâmplă şi ceea ce până atunci era un eveniment trece pe locul doi, ori, până să se facă joi, ca să pot să-mi spun şi eu părerea, alţii au vorbit deja despre subiect şi mie nu-mi mai rămân prea multe de spus. Şi atunci prefer să scriu despre altceva, şi aşa am să procedez şi de data asta.
Deci nu Băsescu şi nu Bac. Sau nu prea. Mai ales că despre Bacalaureat am tot scris în fiecare an, în iulie. Şi atunci, rămâne Băsescu. Dar nu despre suspendarea lui şi despre referendum vreau să vorbesc. Nici nu cred că aş reuşi să fac altceva decât să repet fraze care oricum am mai fost rostite ori scrise de zeci de ori în ultima săptămână. De altceva vreau eu să mă leg: de armata de tinichea a Căpitanului, şi îi spun aşa fiindcă preşedinte e şi nu e, şi n-aş vrea să greşesc. Aşadar, acum câteva zile am aflat ceva ce m-a zăpăcit chiar mai tare decât căldura. Am auzit că, în opt ani, cât a stat la cârma ţării, Căpitanul a avansat în grad 747 de generali. Cred că Statele Unite, Rusia şi China n-au la un loc atâţia, dar trec peste asta, fiindcă urmează altceva, poate mai halucinant. Dintre cei peste 700 de generali, 28 sunt cu patru stele, ceea ce, din câte-mi amintesc eu de pe vremea când eram militar, e echivalentul generalului de armată. Iar peste el, dacă ţin minte bine, mai e un singur grad – mareşalul. Amărăciunea zâmbetului mi-a fost sporită de comparaţia care a urmat: în timpul RĂZBOIULUI, regele Mihai a avansat în grad şase generali de armată, iar Ceauşescu, în 25 de ani, doar trei.
Şi, dintr-odată, mi-am adus aminte de ceva. În 1982, eram la Satu Mare şi făceam gardă la Drapelul de Luptă al Unităţii. Stăteam smirnă, când, la amiază, pe coridor, a apărut un bărbat înalt şi solid, cu umeri strălucitori, însoţit de câţiva ofiţeri. Nu-mi puteam lua ochii de la epoleţii lui cu stele mari, brodate din fir de aur şi aşezate în linie, încât abia încăpeau acolo. Poate că cei numai 19 ani pe care-i aveam m-au făcut să transpir, dar ştiu că onorul i l-am prezentat ca la carte. Mi-a răspuns cun un salut şi scurt şi elegant în acelaşi timp, şi cred că aceea a fost singura clipă înr-un an şi patru luni în care nu mi-a părut rău că fac Armata. După ce am ieşit din schimb, primul lucru pe care l-am făcut a fost să întreb cine era bărbatul pe care tocmai îl văzusem. Mi s-a spus că e Comandantul Trupelor de Grăniceri, generalul Vasile Milea.
Un lucru, însă, oricât aş încerca, nu reuşesc sub nicio formă să-mi mai amintesc: dacă atunci, în 1982, purta sau nu pistol. În 22 decembrie 1989, lângă cadavrul lui, s-a găsit unul. Că s-a sinucis cu el sau a fost împuşcat, nu voi afla niciodată. Dar m-am convins atunci că un general adevărat ştie să moară. Unul de tinichea, doar să trăiască. Bine!
