Adrian CRÂNGANU

În mod normal, nu sunt de acord, ba, în trecut, chiar m-am opus din răsputeri ideii de a scrie de două ori despre acelaşi subiect, în aceeaşi ediţie de ziar. N-am avut niciodată un motiv să mă abat de la regulă, pentru că niciodată nu am găsit ceva atât de important încât să merite compromisul. De data asta, însă, am să fac o excepţie. Ştiu că, patru pagini mai încolo, este un articol despre fotbal, chiar l-am citit în manuscris, şi nu pentru că i-ar lipsi ceva mi-a venit ideea să scriu despre acelaşi lucru, ci fiindcă sâmbătă, între pereţii şi pe podeaua Sălii Polivalente, s-a petrecut ceva ce eu n-am mai văzut, dar mai ales n-am mai simţit cred că de vreo 20 de ani. Iar acel ceva nu ar fi putut fi nici prins, şi nici nu şi-ar fi avut locul într-un articol dintr-o pagină de sport. De aceea fac ce fac.

Atunci când am aflat de turneu, primul lucru am zâmbit. Nu mai ştiu dacă eram acasă, în maşină sau în oraş, ţin minte doar că, pe loc, m-au copleşit amintirile pe care numele fotbaliştilor le-au făcut să sară pur şi simplu în picioare. Pe mulţi dintre ei îi ştiam, şi încă bine, cu unii am fost chiar vecin, am crescut sub ochii lor şi ei au îmbătrânit sub ai mei, pe alţii i-am văzut prin oraş sau la meciuri, la stadion, dar au fost şi dintre aceia cărora, atunci când le-am auzit numele, m-am apucat să cotrobăi printre imaginile şterse de ani, din copilărie, ca să le găsesc un chip. Şi, de câteva ori, a trebuit să mă dau bătut.

Sâmbătă, însă, am fost la doar câţiva paşi de ei, şi 40 de ani s-au şters cât ai clipi din ochi. M-am văzut pe mine, mergând ţanţoş spre arenă – aşa îi spuneau bătrânii şi aşa îi spuneam şi noi, ţâncii –, cum mă strecuram şi eu pe poartă, la îngrămădeală, şmechereşte, credeam eu atunci, fiindcă mama îmi dădea mai bine 7 joarde la fund decât să-mi dea 7 lei, să-mi cumpăr un bilet, sau măcar 3 lei 50, să intrăm doi copii pe unul. Câteodată îmi luam şi trompeta de pionier, cu toate că nu aveam voie să fac asta, dar îmi asumam riscul. Suflam în ea până mi se învineţeau obrajii, ochii stăteau să-mi sară din cap şi nu-mi mai simţeam fălcile. După meci, eram bucuros sau trist, în funcţie de cât se termina meciul, dar niciodată indiferent. Iar după ce pleca toată lumea, dacă aveam noroc şi nimeni nu mai păzea intrarea pe gazon, mergeam să privesc găurile lăsate de crampoane pe teren şi să simt mirosul ierbii.

Dintr-odată copil sâmbătă, i-am văzut şi pe ei. Înalţi cât munţii, frumoşi ca nişte zei, cu pletele şi perciunii lor stufoşi ori cu mustăţile bogate, şi musculoşi ca statuile din cartea de Istorie. Ce mai conta că, o dată la două seri, jumătate dintre ei se îmbătau criţă la barul din cartier! Poate aşa trebuia, şi asta le sporea farmecul şi le făcea viaţa şi mai de invidiat.

Apoi m-am aşezat pe scaun. Era iar sâmbătă şi eram la turneul de old boys. M-am uitat cu atenţie la cei din garda nu atât de veche, cei din generaţia mea aş putea zice, la Belodedici, la Rotariu, la Florin Bătrânu, dar cred că la aproape toţi, şi am văzut FOTBAL. Nu cu F mare, ci cu toate literele mari. Jucat cu picioarele, cu mintea şi cu sufletul.

Şi abia în drum spre casă, cu gândul la ceea ce tocmai văzusem, am găsit răspunsul la o întrebare care mă frământa de ani buni şi pe care mereu mi-am pus-o în peregrinările mele: de ce, până şi în cel mai ascuns şi prăpădit sat prin care am trecut, trebuie neapărat să fie o biserică, o şcoală, un birt şi un teren de fotbal. Acum ştiu.