La extremitatea nord-estică a judeţului Caraş-Severin, pe cursul superior al râului Bistra, este aşezată comuna Băuţar. Această localitate este la limita cu judeţul Hunedoara şi se află la 32 de kilometri de Caransebeş, 38 de kilometri faţă de Haţeg şi 18 kilometri de Oţelu Roşu. Comuna se compune din satele Băuţar, Bucova, Cornişor şi Prevecior (care este în curs de dezafectare). De menţionat că, din punct de vedere etnografic, Preveciorul este inclus în Zona Pădurenilor, din judeţul Hunedoara.
Băuţarul se găseşte pe Drumul roman ce ducea de la Dierna la Sarmizegetusa, pe care legiunile romane au mărşăluit spre inima Daciei. În Primul război daco-roman (101-102), Decebal i-a „întâmpinat” pe duşmani la Tapae, identificat ca fiind la Porţile de Fier ale Transilvaniei, la ieşirea din satul Bucova către Haţeg. De altfel, Nicolae Stoica de Haţeg aminteşte că armata romană a trecut pe la „Marmor”, şi astăzi existând locul cu acelaşi nume.
Cu toate acestea, izvoarele arheologice nu sunt prea generoase cu respectivele evenimente. Cert este că romanii au exploatat marmura de pe aceste meleaguri la Pripor, sub Muntele Gropanu. Aceasta era transportată cu plutele până la Tibiscum.
Începuturile Evului Mediu găsesc această zonă a Văii Bistrei într-o situaţie aparte. Din punct de vedere administrativ, Băuţarul de Jos, Băuţarul de Sus şi Bucova făceau parte din Ţara Haţegului. „Hotarul apusean al Ţării Haţegului coboară din Munţii Ţarcului şi traversează Valea Bistrei între Băuţarul de Jos şi Voislova, urmând apoi cumpăna apelor din Masivul Poiana Ruscă”.1
Satele mai sus amintite sunt atestate la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. Băuţarul de Jos şi Băuţarul de Sus sunt amintite încă de la 1390, când „Mihai Postăvarul (Posztos), fiul lui Benedict, judele Timişoarei, împreună cu fratele său Iacob afirmă că a avut de la Regele Ludovic I (deci înainte de 1382) o diplomă privind moşiile Kyspala et Noghpala în districtu Hahzag (Pala Mică şi Pala Mare)”.2
Tot acum se stabileşte şi hotărnicirea acestei moşii. Este delimitat un teritoriu de aproximativ 80 kmp, de la Porţile de Fier ale Transilvaniei până la Marga, incluzând şi teritoriile satelor Bucova, Strâmba (Cornişor) şi Prevecior, în afara celor ale Băuţarului Inferior şi Superior.
În privinţa toponimului Pala, este foarte probabil ca el să vină de la palancă – Palank, prin existenţa în aceste locuri a unor întărituri ale drumului rămas din antichitate, întărituri vizibile în teren, în secolele XVII-XVIII.
Mai este posibil ca toponimul Pala să provină dintr-un antroponim (Pavel, în maghiară – Pal).
În 1424, moşia Pala se afla în stăpânirea familiei Cândeştilor, din Râu de Mori, care şi în 1430 stăpânesc „Alsopala et Felsewpala” (Pala de Jos şi Pala de Sus).
Mai târziu, documentele pomenesc despre Also Bauczar şi Felseo Bauczar (Băuţarul de Jos şi Băuţarul de Sus). În ceea ce priveşte toponimul de Băuţar, cea mai plauzibilă explicaţie este aceea că derivă de la „băuţă” – pietricică de culoare albă, asemănătoare cu marmura, din care se găseau din abundenţă pe câmpul dintre Băuţar şi Marga, acestea fiind exploatate de localnici şi transportate cu carele la Ferdinandsberg.
Demn de remarcat este faptul că locuitorii aşezărilor din jurul Băuţarului îi numeau pe cei din Băuţarul de Sus „nălăţeni”, iar pe cei din Băuţarul de Jos „ciuleni”, pornind de la faptul că o parte dintre locuitorii celor două sate ar fi fost colonişti veniţi de la Nalaţ şi de la Ciula.
După înlăturarea administraţiei austro-ungare (1918), cele două sate apar sub numele de Băuţarul Superior şi Băuţarul Inferior, după aşezarea lor pe cursul Bistrei. Limita dintre cele două sate era Staţia CFR. Astăzi există o singură aşezare, şi anume, Băuţar.
Cu prilejul hotărniciei moşiei Pala (Băuţar), este pomenită Valea Bucovei (Fluvium vulgo Bokuvavize vocato), dar satul Bucova este atestat abia în 1409, în hotarul moşiei Britania, iar în 1495 „Possessio Bwkowa” aparţinea tot familiei Cândeştilor, din Râu de Mori. Toponimul aşezării are înţelesul de făget.
În prezent, comuna Băuţar are 2.829 de locuitori, majoritatea covârşitoare fiind români. Convieţuiesc alături de aceştia un număr foarte mic de rromi.
Pe raza comunei se găsesc două şcoli cu clasele I-VIII, două şcoli cu clasele I-IV şi patru grădiniţe. De asemenea, comuna dispune de o bibliotecă comunală, al cărei spaţiu se găseşte la Căminul cultural din Băuţarul Inferior. În cadrul acestui Cămin cultural şi-a desfăşurat activitatea Ansamblul Folcloric „Ciobănaşul” (1971-1996), formaţie care a obţinut succese deosebite la o serie de festivaluri naţionale şi internaţionale. Din păcate, acest renumit ansamblu s-a destrămat odată cu plecarea celui care l-a înfiinţat. Pe lângă acesta, comuna mai are încă două Cămine, în Băuţarul de Sus şi Bucova.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocşi, alături de care mai întâlnim greco-catolici, baptişti şi adventişti. Pe teritoriul comunei se găsesc trei biserici ortodoxe, o biserică greco-catolică, două biserici baptiste şi două biserici adventiste.
În 1840, în Băuţarul Superior s-a construit prima biserică din piatră. Actuala biserică, cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, a fost ridicată în 1939, din piatră şi cărămidă, în stil bizantin baroc. Odată cu biserica, a fost ridicat şi turnul, care este acoperit cu tablă zincată. Clopotele dăinuie de la vechea biserică. Actuala pictură s-a realizat în 1986-1987, în tehnica „frescă”. Mobilierul, din lemn de brad, datează din 1939.
În Băuţarul Inferior, vechea biserică a fost amplasată în cimitirul aşezării şi datează din 1834, fiind ridicată de credincioşii greco-catolici. Vechea biserică a funcţionat până în 1936. Biserica ortodoxă română cu hramul „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” a fost construită în 1927-1928, în stil baroc vienez; şi are cinci turnuri. Credincioşii sunt chemaţi la slujbele religioase cu trei clopote datând din 1929. Actuala pictură s-a realizat în 1999-2000. Mobilierul bisericii este din lemn de stejar.
Biserica ortodoxă română din satul Bucova poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” şi a fost construită din piatră, în anul 1824, pe vechiul amplasament al bisericii de lemn în stil ardelenesc. Turnul a fost ridicat odată cu biserica şi are un singur clopot. Mobilierul este foarte vechi, necunoscându-se anul în care a fost realizat.
În satul Bucova, întâlnim, de asemenea, o mănăstire care poartă hramul „Sfântul Dionisie Exiguul”.
Comuna Băuţar, cea mai lungă din zonă (6,5 km), este străbătută de la un capăt la altul de DN 68, care leagă Caransebeşul de Haţeg. De asemenea, există o staţie TFG, călătorii putându-se deplasa cu trenul de la Băuţar până la Caransebeş. Legăturile cu Haţeg se pot realiza doar cu autoturisme sau cu autobuze private. Până în 1974, între Băuţar şi Sarmizegetusa funcţiona o linie de cale ferată cu cremalieră. De asemenea, comuna Băuţar mai dispune de cinci drumuri comunale.
Dintre industriile tradiţionale prezente la Băuţar, putem aminti dogăritul, extracţia marmurei (Bucova) şi împletitul coşurilor din nuiele de salcie. În prezent, pe raza comunei îşi desfăşoară activitatea 13 societăţi comerciale de producţie, 10 societăţi de comerţ şi alimentaţie, şi o asociaţie de creştere a bovinelor. Demn de remarcat este faptul că că pe raza comunei fiinţează trei composesorate ale proprietarilor de păduri, cu un Ocol silvic privat.
Comuna dispune de peisaje montane deosebite, cu posibilităţi de excursii către Masivul Pietreanu şi Valea Mărgii. De la Băuţar, prin Cornişor şi Prevecior, se poate ajunge pe frumosul Platou al Pădurenilor, din Hunedoara. Există, de asemenea, multiple posibilităţi de a practica aici vânătoarea şi pescuitul.
Pentru eventualii investitori, comunitatea locală oferă terenuri în extravilan pentru închiriat şi concesionat, beneficiind de reduceri de taxe şi impozite. Cei care doresc să poposească câteva zile pe aceste meleaguri pot beneficia de cazare la cabanele silvice de pe Valea Bucoviţei.
Ca proiecte de viitor, autorităţile locale au în vedere dezvoltarea agroturismului şi marcarea unor trasee turistice către zonele din jur, pentru drumeţii şi excursii.
Avram BOŢA
1Radu Popa: „Începuturile Evului Mediu românesc: Ţara Haţegului”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 12.
2Idem, p. 109-110.
