Cât ar putea să reprezinte un bănuţ? Pentru unii înseamnă mult, pentru alţii puţin. Şi totuşi, un bănuţ peste un alt bănuţ fac doi şi se mai adună o firmitură în pungă.

Barbu Ştefănescu Delavrancea, prin personajul Hagi Tudose, tipul avarului în literatura română, înfăţişează şi importanţa unui singur bănuţ.

Hagi Tudose, copil fiind, primea de la mama lui o bucată de pâine şi un bănuţ. Bucata de pâine îi era suficientă spre a-şi potoli foamea. Bănuţul îl punea bine. Mai apoi un bănuţ adăugat altui bănuţ consolida un galben.

Adult fiind, Hagi Tudose muncea din zori şi până în noapte pentru fiecare bănuţ ce-l adăuga în pungă cu multă patimă.

În ziua de astăzi sunt mulţi aceia care au urmat exemplul lui Hagi Tudose. L-au copiat în strângerea fiecărui bănuţ. Nu i-au copiat însă viaţa jertfită sărăciei. Până la urmă nu avea rost să-i copieze viaţa uscată de sărăcie şi patima banului, pentru că bănuţul văduvei curgea. Un bănuţ chema altul şi averea celor ce le plăcea să trăiască bine sporea.

Hagi Tudose aduna în sudoarea frunţii sale fiecare bănuţ.

Avarii din ziua de astăzi au progresat odată cu ştiinţa, dar în plan negativ. Ei sunt mâna întinsă sau hoţul cu acte.

Văduve sunt suficiente. E fiecare cetăţean ce munceşte din zori şi până în seară, numai el ştie cu câtă trudă, pentru un bănuţ oricât de mic. Bănuţul acela se întâmplă să-l dăruiască celor cu pungă largă, lipsindu-se adesea de pâinea zilnică.

Posesorii pungilor încăpătoare întind mâna spre bănuţ cu lăcomie. Îl privesc până şi dispreţuitor, dorindu-l mai mare. Pe urmă îl asigură pe jertfitor că va găsi rezolvarea problemei. Jertfitorul a simţit o linişte în momentul sacrificiului, o speranţă, însă doar atunci. Rezultatele s-au lăsat aşteptate, mai apoi s-au dizolvat, dacă ceva inexistent se poate dizolva.

Vânătorii de bănuţi se ascund în spatele unor măşti bine confecţionate. Ei au putere de convingere. Vorba lor se arată dulce şi chipul blând. Par marcaţi de problemele oamenilor de rând şi promit să-i ajute. Pentru asta, ei aşteaptă ca bănuţul să curgă. Buimăcite, văduvele îşi dau bănuţul. Nu înţeleg exact pentru ce, dar cred că aşa este bine. Bănuţul lor, oferit în scop nobil, în loc să ajute un bolnav, un orfan sau să zidească o bucăţică de fereastră, a înmulţit arginţii din punga unor instituţii ai căror reprezentanţi şi-au vândut orice morală, propriul suflet, pentru bucuria ce le-o dădea sunetul bănuţului ce le cădea în buzunar.

Poate văduvele se vor trezi într-o dimineaţă şi vor înţelege că au păşit greşit în viaţă. Vor arunca vălul de ceaţă, iar bănuţul lor nu se va mai risipi în conturile fără margini ale celor ce stăpânesc Pământul.

Sunt văduve care s-au deşteptat. Unele încă mai dorm. Dacă vor reuşi să se trezească toate, lumea ar progresa. Sclavii ce acum trudesc pentru punga celor bolnavi de putere şi aur s-ar elibera, iar aceştia ce i-au asuprit îşi vor linge rănile, pentru că doar acest lucru le va mai rămâne de făcut.

Bănuţul văduvei, un dar atât de mic, este totuşi un dar atât de mare! El este un dar pentru care a curs sudoare, un dar pentru care văduva a suferit lipsuri şi dispreţ. Dar până când …?

Pr. Ion TURNEA