Culoarul Bistrei a reprezentat pentru romani o importantă zonă de tranzit între Dunăre (Drobeta şi Dierna) şi Sarmizegetusa romană, constituind în acelaşi timp pentru autohtoni o zonă de convergenţă strategică între spaţiul montan, cu rol de adăpost, şi drumul roman din lungul Bistrei, dar şi de complementaritate economică, între spaţiul montan, cu potenţial agro-forestier şi creşterea animalelor, şi Valea Bistrei, cu resurse de apă şi suprafeţe arabile.
Datorită poziţiei geografice deosebit de avantajoase şi, implicit, a condiţiilor naturale favorabile, în care muntele se îmbină armonios cu valea într-un tot unitar şi organic, populaţia regiunilor de munte din zona Culoarului Bistrei este semnalată încă din Paleoliticul superior, urme materiale fiind descoperite la 20 km nord de Caransebeş, în punctul numit Selişte (comuna Sacu). Vechimea şi continuitatea populării acestor ţinuturi sunt puse în evidenţă şi de descoperirea, la 1 august 1962, a unei aşezări neolitice la Balta Sărată (4 km sud-vest de Caransebeş), situată pe terasa mijlocie a râului Timiş, în punctul numit Câmpul lui Poşta, sau Grădina lui Poşta.
Din secolul al III-lea î. Hr. sunt consemnate primele încercări de organizare politică şi militară, cu scopul de a face faţă războaielor împotriva Romei, triburile locale unificându-se sub denumirea de „daci”. Dacii îşi aveau locuinţele aici, fapt demonstrat şi prin toponimele dacice păstrate până în prezent: Piatra lui Scorilă sau Burdul Scorilii fiind două vârfuri în estul Muntelui Mic. Sub Burebista şi mai târziu, sub Decebal, fiul lui Scorilo, zona muntoasă din apropiere a devenit centrul puterii dacilor. Dacii preferau regiunea de munte, care le oferea, concomitent, adăpost şi hrană.
Aşezările umane existente înainte de cucerirea romană erau mici, formate din grupuri răzleţe de case răspândite prin văile, pe dealurile şi munţii împăduriţi ce străjuiau Valea Bistrei.
Războaiele romane pentru cucerirea Daciei (101-102 şi 105-106 d. Hr.) au lăsat urme istorice importante în zona Văii Bistrei, care a constituit unul dintre principalele drumuri spre capitala Daciei, Sarmizegetusa Dacă.
Valea Bistrei şi afluenţii săi au constituit, încă de la început, elemente de atracţie, care au favorizat înşiruirea lineară de case în mici grupuri, din care s-au dezvoltat ulterior satele.
După cucerirea Daciei, aşezările umane încep să se dezvolte cu precădere pe drumul militar construit între Sarmizegetusa Regia şi castrul Tibiscvm, drum ce se continua spre sud, prin Culoarul Timişului, până la Dunăre, la Dierna. Acestea îşi diversifică funcţia pastoral-agricolă şi devin, în acelaşi timp, puncte de vamă şi de popas pe drumul militar şi de exploatare a marmurei.
Tabula Peutingeriană menţionează între Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Tibiscvm un drum lung de 37.000 de paşi (54,76 km), ce trecea prin două localităţi – Acmonia şi Pons Augusti. Acmonia, situată faţă de Tibiscvm la 14.000 de paşi (20,72 km), era urmată la numai 8.000 de paşi de Pons Augusti. Acmonia (Agnovis, Agnaviae) provine dintr-un toponim specific traco-getic, cu semnificaţia „piatră”, „pisc” sau „stâncă”. Cercetările au identificat cu certitudine situarea Acmoniei pe Valea Bistrei, pe actuala vatră a satului Zăvoi. Pons Augusti a fost o importantă staţie pentru vamă, după cum ne dezvăluie o inscripţie din anul 170 d. Hr., care atestă faptul că vămile existau în număr mare şi în interiorul provinciilor, mai ales la principalele poduri, ceea ce este cazul şi la Pons Augusti. Identificarea toponimului roman Pons Augusti s-a făcut pe actuala vatră a satului Voislova, această localizare având însă un mare grad de aproximaţie, din lipsa unor urme mai importante şi datorită discordanţei cu Tabula Peutingeriană. Amplasarea acestei staţii mai la est, la Bucova, şi justificată de ruinele romane descoperite, ar putea fi luată în considerare şi datorită faptului că, deşi distanţa dintre Bucova şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa este mai mică decât pe Tabula Peutingeriană, trecerea prin Poarta de Fier a Transilvaniei făcea necesar un popas la Bucova. Aşezarea romană de aici era de tip rural, fiind locuită de cei care lucrau în cariera pentru exploatarea marmurei, despre care amintesc două inscripţii funerare.
Iniţial, toate aşezările umane din Valea Bistrei au aparţinut de teritoriul administrativ al Sarmizegetusei, apoi, odată cu constituirea teritoriului oraşului Tibiscvm, au intrat în administrarea acestuia. Urme arheologice importante au fost descoperite şi la Marga, unde între anii 100 şi 102 d. Hr. strategii romani au construit Fortum Margum, de unde vine numele satului de azi.
După retragerea aureliană, Valea Bistrei a trecut rând pe rând sub stăpânirea gepizilor şi avarilor, după care s-au infiltrat slavii. Aceştia s-au contopit cu marea masă a populaţiei româneşti, care a fost tot timpul majoritară. Ei au lăsat însă urme în toponimie, însuşi toponimul Bistra, care înseamnă „repede”, fiind de origine slavă.
SURSA: Radu Săgeată, Marcela Săgeată, „Tradiții și permanențe daco-romane în sistemul de așezări umane românesc”, în Revista de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie, IV, 67-80, 2012, pp.
Romulus FRÎNCU
