Adrain CRÂNGANU
Suntem un popor sucit, şi zic aşa ca să nu folosesc un cuvânt mai urât. Şi fără vlagă, iar aici spun lucrurile pe nume. Dacă ar fi fost altfel, acum eram, toţi cei 20 de milioane sau câţi om mai fi rămas între graniţele ţării, în Africa de Sud, unde Campionatul Mondial a început, dar fără noi. Şi asta pentru a nu ştiu câta oară. Sătul de aerul îmbâcsit de politică, am deschis larg fereastra ca să-mi aerisesc, măcar pentru o lună, viaţa cu un curent de fotbal proaspăt, însă, fără România acolo, plămânii mei se umplu doar pe jumătate.
Dar, pentru că sunt un român adevărat, mă resemnez aşa cum a făcut poporul ăsta în toată istoria lui. Îmi amintesc că am mai scris, şi nu o dată, că ţările nu se mai războiesc acum cu obuze, ci cu mingi, golurile sunt sângele duşmanului, linia frontului e trasă cu var la mijlocul terenului, iar antrenorii sunt generalii de altădată. E mult mai cinstit aşa, şi mai curat. Un singur lucru a rămas neschimbat de când e lumea: cei viteji înving întotdeauna. Cei iscusiţi. Şi cei dârji.
Însă, aşa cum spuneam, noi nu suntem acolo, pe câmpurile de luptă, şi mi-ar fi plăcut să fim. Măcar pentru că, oricât de insensibil m-au făcut anii din urmă, eu încă mă emoţionez, chiar mai mult decât mi-aş dori şi decât las să se vadă, atunci când aud ,,Deşteaptă-te, române”. Şi în general am observat că mă emoţionez când vine vorba de fapte pe care memoria colectivă a omenirii le-a pus deoparte şi le păstrează cu mare grijă. Ele îmi vin acum în minte, când mă gândesc de ce noi stăm acasă şi alţii nu. Pentru că popoarele cu adevărat mari fac lucruri pe măsură. Care mişcă. Bunăoară, din când în când, nu ştiu nici eu prin ce mecanism, îmi amintesc de Pheidippides, soldatul simplu care, acum 250 de ani, a alergat de la Marathon la Atena şi a plătit cu viaţa pentru două cuvinte. Frumos. Înălţător. Pe urmă, când mai particip la unele discuţii unde se vorbeşte de noi, de români, ca neam, îmi vin negreşit în minte alte două întâmplări. Una e legată tot de greci, de spartanii lui Leonidas, 7.000 la număr şi apoi 300, care timp de trei zile au ţinut în loc, la Termopile, la doar zece ani după Marathon, oastea de un milion de soldaţi ai regelui persan Xerxes. Istoria spune că au murit până la ultimul. Eu spun că ei, toţi, trăiesc şi azi. Şi nu cred că mă poate contrazice cineva. Cealaltă întâmplare e din Al Doilea Război Mondial, şi s-a petreut în Olanda. Trebuind să cucerescă un pod, un batalion de scoţieni, nu voia să atace dacă în frunte nu mergeau, cântând, oamenii cu cimpoaiele. 150 din aceştia şi-au umflat, fără să stea o secundă pe gânduri, burdufurile cimpoaielor, şi au păşit pe pod. Bineînţeles că mitralierele nemţeşti i-au tăiat pur şi simplu în două de la mijloc, dar scoţienii au atacat şi au cucerit podul. Nici ei n-au murit. Niciunul.
M-am emoţionat din nou. E normal sau nu, habar n-am. Ştiu însă că noi, românii, n-am fi niciodată în stare de ceva atât de măreţ şi de frumos, şi n-o spun cu răutate. Ba, mai mult, acum câteva zile, cineva, vorbind despre adevărata istorie a strămoşilor noştri, povestea că de fapt Traian s-a purtat frumos cu ei, i-a luat ca aliaţi la început şi i-a atacat abia atunci când dacii şi-au încălcat toate promisiunile, dar absolut pe toate pe care le făcuseră. Erau nişte şmecheri fără cuvânt şi fără caracter. Iar omul acela n-a minţit niciodată.
Şi atunci mă întreb? ce să căutăm noi în Africa de Sud?
