„În zilele cele de pe urmă voi turna din Duhul Meu peste orice făptură” (Fapte 2, 17)
(din cuvântul la Duminica Rusaliilor)
(Continuare din numărul anterior)
O!, iubiţii mei, în nici un caz, Duhul Cel Sfânt! Căci Duhul Sfânt nu poate voi un alt loc de adunare pentru cei care sunt copiii Lui, decât locul de adunare pe care El însuşi l-a creat. Adică Biserica. Şi atunci înţelegeţi de ce creştinătatea de astăzi este atât de slabă, atât de lipsită de viaţă? De ce în societatea noastră de astăzi, care se numeşte creştină pentru că membrii ei sunt, Doamne, toţi botezaţi în numele lui Iisus; înţelegeţi de ce în această societate creştină nu se pogoară Duhul Sfânt? De ce nu este prezentă lucrarea Duhului Sfânt? Iată prima şi esenţiala întrebare, la care nu poate exista decât acest prim şi esenţial răspuns: pentru că societatea creştină nu se mai adună într-un singur loc! Nu se mai adună în Biserica lui Hristos! Pentru că aceşti creştini, de azi, au pierdut sensul sărbătorilor! Cea dintâi măreaţă descoperire, cel dintâi comandament pe care ni-l face nouă Duhul Sfânt, prin versetul Evangheliei, este: adunaţi-vă cu toţii la un loc! Stăruiţi cu toţii în rugăciune la un loc! Şi anume, în casa Duhului Sfânt, pe care El a întemeiat-o. În casa Miresei Domnului, casa Harului! Adunaţi-vă cu toţii la un loc şi stăruiţi în rugăciune, pentru ca să se poată pogorî şi să poată rămâne Duhul Sfânt asupra voastră!
Trecem acum la cel de al doilea punct: „Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi„.
Iată a doua descoperire pe care ne-o face astăzi Duhul lui Dumnezeu: acolo unde stau fraţii la un loc, acolo unde se adună împreună ucenicii lui Hristos şi stăruie în rugăciune, în cântări şi în frângerea pâinii, acolo şi numai acolo se pogoară Duhul Sfânt. Iar pogorârea aceasta a Duhului Sfânt este ca un vânt şi ca un foc.
Să ne adâncim puţin în înţelegerea acestor două simboluri, prin care Duhul Sfânt vrea să ne facă înţeleasă mai bine fiinţă şi lucrarea lui, simbolul vântului şi simbolul focului. În primul rând, Duhul Sfânt se pogoară din cer. El nu vine, deci, de pe pământ. Duhul Sfânt este un vânt care suflă din cer pe pământ. Este esenţial acest lucru, iubiţii mei. Voi ştiţi foarte bine că vântul nu este decât mişcarea aerului. Şi iarăşi veţi înţelege uşor că un vânt va fi aşa cum este şi aerul care îl alcătuieşte. Dacă aerul din care se naşte vântul este un aer stricat, atunci vântul va fi, cu siguranţă, un vânt stricat. Dar, dacă aerul este curat, atunci şi vântul care se naşte din acest aer va fi un vânt curat. Vânturile care vin dinspre bălţi urât mirositoare sau dinspre cadavre în stare de putrefacţie ori gaze asfixiante sunt vânturi aducătoare de moarte. Pe când vânturile care vin de pe vârfuri de munţi ori de pe urma unei ploi care a spălat tot praful pământului, vânturile care vin după ce fulgerele lui Dumnezeu au purificat atmosfera, acele vânturi sunt curate şi dătătoare de viaţă. O, iubiţii mei, are o aşa de mare însemnătate locul de unde vine un vânt! Şi auziţi că aici vântul Duhului Sfânt vine din cer. Nu de pe pământ. Nu de la oameni. Căci… ce-ar putea să ne dea oamenii? Sunt şi vânturi de acelea, de pe pământ, care se nasc de la oameni, care sunt simple mişcări ale ideilor omeneşti. Dar ce ne aduc ele?
Uitaţi-vă ce se alege de pe urma lor, care le este rodul: distrug totul, seacă, omoară totul. Nu rămâne nimic de pe urma lor. Acesta este rodul vânturilor care vin de pe pământ. Pe când vântul care vine din cer, vântul Duhului Sfânt, iubiţii mei, este cu totul altceva. Roadele lui sunt cu totul altele. Celor cuprinşi de el le dă puterea de a vorbi în graiuri minunate, puterea de a naşte, prin graiul minunat inspirat de Duhul Sfânt, şi pe alte suflete la o viaţă nouă. Acesta este vântul Duhului Sfânt! (…).
Cel de al doilea simbol este focul: „S-a pogorât Duhul Sfânt – spune Cartea – în chip de limbi de foc”. Focul este, după cum ştim foarte bine cu toţii, un element esenţial al vieţii. Fără foc nu putem trăi, căci el naşte căldura, iar căldura ajută viaţa. Şi ştim că trupul nostru trăieşte din mila focului şi din mila soarelui.
Dacă soarele n-ar fi în întregime foc, noi ne-am stinge trupeşte. Căci atunci n-am avea căldură şi n-am mai putea vieţui pe faţa pământului. Dar dacă trupului îi trebuie focul soarelui, apoi tot atât de mult, ba poate încă şi mai mult, îi trebuie şi sufletului foc. Acesta este un foc spiritual, este tocmai focul Duhului Sfânt, care se pogoară din cer pe pământ, care luminează, încălzeşte şi întăreşte viaţa sufletului. Dacă n-ar fi pe pământ focul acesta al Duhului Sfânt, viaţa noastră sufletească de mult ar fi pierit. Ceea ce ţine lumea, să ştiţi că nu este, în primul rând, focul soarelui, pentru că soarele – după cum am spus – nu poate încălzi decât trupurile. Ci este focul Duhului Sfânt.
Dacă Duhul Sfânt n-ar fi prezent în lume prin toate descoperirile Lui şi nu S-ar pogorî asupra celor ce stau în Biserica lui Dumnezeu şi îl cheamă cu statornicie, fiţi încredinţaţi, iubiţii mei, că lumea aceasta, toată, ar fi murit demult.
Aduceţi-vă aminte de acea imagine din Vechiul Testament, când Avraam s-a rugat de îngeri ca să scutească Sodoma şi Gomora de pieire, pentru drepţii care locuiau în ele. Iar îngerii au răspuns că, dacă ar fi în aceste cetăţi măcar zece drepţi, pentru aceştia Dumnezeu n-ar pierde acele cetăţi. Dar pentru că nu s-au aflat drepţi în ele, atunci cetăţile, care trăiau în păcate, au fost nimicite de mânia lui Dumnezeu. Vedeţi deci că zece drepţi pot să scape de la moarte două cetăţi. Drepţii scapă lumea, pentru că drepţii îl au în ei pe Duhul Sfânt. Acest foc al Duhului Sfânt, din aceşti drepţi, încălzeşte lumea şi face să trăiască, la lumina şi la căldura lui, chiar şi pe cei nedrepţi.
Vă întrebaţi, poate, câteodată, cum de mai trăieşte această lume, acest pământ plin de atâtea răutăţi şi atât de corupt. Aceasta se explică prin prezenţa acelor „zece drepţi” în cetatea lumii de astăzi. Prin aceşti „zece drepţi”, în sufletul cărora sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, prin aceşti „zece drepţi” ai Sodomei şi ai Gomorei zilelor noastre radiază căldura Duhului Sfânt şi apără de frigul morţii pe toţi păcătoşii pământului. Numai aşa se explică. Şi ce fericire mai mare poate fi decât aceea de a şti că faci parte din această comunitate a drepţilor care conservă lumea!…
O, iubite frate şi iubită soră! Ce mare fericire este să ştii că tu eşti în lumea aceasta o rază care răspândeşte sufletelor căldură, că faci parte din adunarea peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, care este plină de Duhul Sfânt, care are în ea căldura Duhului Sfânt şi radiază de jur-împrejur căldură duhovnicească.
Părintele TOMA CHIRICUŢĂ
(1887 – 1971)