Cornereva, satul cu dor al Mariei, stă sub semnul ceresc al altei Mării a Banatului, celebra Mariana Drăghicescu, născută la Bogâltin, satul de peste deal de cel al Mariei, amândouă Măriile luându-şi anafura cântecului sub streaşina verde a codrului, unde mugetul cerbilor a devenit laitmotiv al doinelor, brâurilor, jocului de doi, ori ardelenelor pe care le-au auzit la şezători, nunţi, botezuri, nedei ori la hora duminicală a satului. Satul i-a fost Mariei leagăn şi dascăl. De la sătenii ei, Maria a învăţat să joace, să cânte, să iubească. De la părinţi a învăţat abecedarul vieţii, să-i respecte pe cei din jur, să pătrundă tainele credinţei creştine, să trăiască în iubire şi pioşenie, să fie OM. Aceleaşi învăţăminte le-a transmis copilului ei drag, Matei, pentru care ea trăieşte fiecare clipă.
Straiele Mariei sălăşluiesc în ele toată sfinţenia şi arta unică a româncelor trăitoare în vatra Cornerevei. Sunt create cu atâta simţ cromatic, încât ai senzaţia că florile cusute pe iile, cotrânţele ori pe poalele lor sunt aievea, proaspete şi înrourate precum florile poienilor din pădurile Cornerevei, roua lor fiind pângărită doar de copitele cerbilor pădurii… Maria îşi îmbracă straiele de acasă cu mândrie, dar şi cu pioşenie, precum preoţii îmbracă odăjdiile.
Cântecele Mariei sunt adevărate poeme, simfonii, poveşti de viaţă, trăiri ale unei fete îndrăgostite, dureri ale unei mame, ori blestem dulce al celei care a fost părăsită de iubit. Cântecul Mariei are esenţă şi profunzime, şi am convingerea că va deveni obiect de studiu pentru viitorime. În toate cântecele ei roiesc metaforele, Maria reuşind să creeze imagini din note muzicale, captivând publicul iubitor de adevăr şi frumos, cucerindu-l prin frumuseţea şi gingăşia chipului, cu surâsul ei şăgalnic, cu ochii de culoarea cerului, de parcă în irişii lor s-a adunat tot albastrul de deasupra Banatului.
A fost la începuturi dăscăliţă, pentru că Maria iubeşte omul, iubeşte frumosul, iubeşte adevărul, destinul a adus-o din munţii ei falnici în pusta bănăţeană, dar cântecul a rămas tot cel de acasă.
„Mamă cruce grea am eu,
Parc-am dat în Dumnezeu,
Nouă neamuri de păcate,
Le trag eu, mamă, pe toate”.
– Maria, care ar fi neîmplinirile vieţii tale?
– Toate le-am făcut cântând… Bune şi rele pră rând… Mai mult bune decât rele… Şi le duc, ca îs a mele!
– E vreun dor care te macină, dorul de acasă, poate?
– Doar de locuri, de munţi, de poarta cimitirului… (suspină adânc). Dorul l-am luat cu mine, în cântec, în tălpile opincilor…
O las pe Maria Milu Sorescu cu lacrimi în colţul ochilor ei frumoşi, care sunt cu siguranţă de bucurie, bucuria că Maria a trăit viaţa ca un cântec…
Radu POTORAN