Ori de câte ori aud că s-a mai umflat tărâţa în vreo categorie de bugetari, mă apucă, aşa, nu ştiu cum să spun ca să nu jignesc prea tare, un sentiment de lehamite, să zicem. Când protestează, mă uit lung la televizor şi clatin din cap. Am depăşit demult faza în care scoteam limba la ei, dar atunci nici pretenţiile lor nu erau atât de mari, ba chiar şi pe aia când trânteam câte o înjurătură în barbă dacă deja îşi luau nasul la purtare. Acum îi privesc pieziş şi încerc să înţeleg cum de niciunul nu pricepe nimic din ţara în care trăiesc, ţara aia de sub cerul liber sau de sub acoperişurile halelor ori ale marilor magazine în care îşi lasă ei salariile. În ţara care respiră vara gazele ce se ridică din asfaltul încins, sau aia care-şi mai dă din când în când cu ciocanul peste degete, se mai curentează ori i se mai prăbuşeşte câte un mal de pământ în cap. Ţara lor ţine până acolo unde le ajunge vârful pixului şi unde se termină coala de hârtie A4. Grăniceri le sunt legile fără număr pe care, în ani, le-au dat toţi cei aflaţi la putere, pe rând, cu dedicaţie, ca să-i voteze. În asta stă forţa lor, în disciplina cu care merg la urne. Privatul preferă să bage o înjurătură, să bombăne că n-are de unde alege şi nu se duce la vot. Eu n-am să înjur. Nu de data asta. Acum sunt doar îngândurat.
Nu e prima oară şi, probabil, n-o să fie nici ultima oară când scriu despre asta. Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Păi aia că într-o zi, nu am reţinut exact când, am văzut la televizor un soi de răzmeriţă a unor ameţiţi, câţi să-i numeri pe degetele de la o mână, care se plângeau de bani. Nu mai ţin minte prin ce companie sau agenţie lucrau, oricum nu avea importanţă, fiindcă, după cum arătau, sunt convins că treaba ar fi mers mult mai bine fără ei acolo. Iar când am mai auzit şi ce salarii au şi cât mai vor în plus, mi-a stat mintea-n loc. Era o sumă la care eu nici măcar n-aş fi îndrăznit să visez vreodată.
Şi atunci, pe loc, mi-am adus aminte de sfaturile unei foste doamne ministru al Muncii, nu chiar atât de demult, care ne îndemna pe noi, neghiobii de la privat, să ne luăm patronii de gât dacă nu ne convin salariile, ori să dăm cu ei de pământ şi de toţi pereţii până scot din buzunar şi ultimul leu. N-am putut să fac asta, pentru că pur şi simplu eu nu trăiesc în Oltenia.
În schimb, am făcut altceva, bineînţeles, atunci când a fost cazul. Am vrut să plec. Şi nu o dată, ci de mai multe ori, şi de fiecare dată m-am convins că asta n-a fost o soluţie. Prima oară a fost pe timpul comuniştilor, când am vrut să mă mut la o altă secţie, în uzină, unde munca era infinit mai grea, dar şi banii mai mulţi. Dintr-odată, însă, şefii mei au descoperit ce mare meseriaş eram şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă să mă împiedice. Şi au reuşit.
Pe urmă m-am angajat la ziar, dar salariile cu care eram ţinuţi erau mai mizerabile chiar şi decât cele din uzină. Ajunsesem să umblăm, nu doar eu, ci aproape toţi angajaţii, cu tenişii găuriţi în talpă, blugii moi ca nişte cârpe şi cămăşile rărite de la atâta spălat. Disperarea ne-a împins până într-acolo încât am vrut să facem un ziar al nostru, al prăpădiţilor, şi am fi izbutit dacă unul dintre noi n-ar fi trădat. Lui i s-a mărit salariul, iar noi am fost până la urmă „iertaţi”.
Cam ăsta e mediul privat şi cam asta am vrut să spun despre proteste şi plecări. Aşa că leşinaţii ăia care se agitau degeaba n-au să-şi ia nici şefii de gât, nici n-au să plece vreodată. Au să se-ntoarcă, dacă nu au făcut-o deja, în ţara de birouri, cu lefurile mărite, au să se încoloneze disciplinat şi au să defileze spre urne de ziua lor naţională, în 9 iunie. A mea rămâne aşa cum am stabilit: 1 Decembrie.
Adrian CRÂNGANU