Un talent plecat prea devreme dintre noi – Trifu Marinca


Pe urmele „Doinei Banatului” şi ale slujitorilor ei
Un talent plecat prea devreme dintre noi – Trifu Marinca

Banatul a fost, este şi va rămâne un loc binecuvântat de Dumnezeu. Este o ţară a cântecului popular şi a sentimentului artistic. În acest loc blagoslovit de Cel de Sus, la 4 aprilie 1946, în localitatea Bărbosu, s-a născut Trifu Marinca, omul care avea să devină un mare taragotist. Părinţii săi, Petru şi Elena Marinca, erau agricultori. Fraţi nu a avut, deci s-a bucurat de toată dragostea şi atenţia părinţilor. De mic a învăţat să cânte la fluier. Trifuluţă, cum îl alintau părinţii, mergea cu oile la păscut şi acolo cânta în permanenţă la acel vechi instrument, care îi era atât de drag. Şcoala primară a făcut-o la Bărbosu (1953-1957). Întrucât aici şcoala avea doar patru clase primare, în toamna anului 1957 părinţii l-au înscris în clasa a V-a la şcoala din Valeapai, de unde a fost dat afară. Motivul a fost refuzul părinţilor – care aveau o stare materială foarte bună – de a intra în colectiv (G.A.C. – Gospodăria Agricolă Colectivă). Dezamăgit de cele întâmplate, a rămas acasă timp de trei ani, păscând oile şi cântând la fluier.
Mama sa avea un frate pe nume Ioan Oprea, care cânta la torogoată. Trifuluţă, care ştia să cânte foarte bine la fluier, a îndrăgit instrumentul unchiului său. Părinţii i-au cumpărat şi lui o torogoată, făcută la comandă, întrucât era stângaci, ca Pavel Roşu. Primele noţiuni în ce priveşte torogoata le-a învăţat de la unchiul său. Acesta, văzându-i talentul, a insistat pe lângă părinţii lui pentru ca Trifuluţă să urmeze cursurile Şcolii populare de artă, din Lugoj. În 1960 l-au înscris în clasa a V-a, la o şcoală din Lugoj, şi, în paralel, urma cursurile Şcolii populare de artă, Secţia instrumente de suflat, unde l-a avut ca profesor pe Ioan Ţâncu. Timp de trei ani a stat în gazdă la Lugoj, doar în vacanţe venind la Bărbosu, până a terminat şapte clase elementare, precum şi Şcoala populară de artă. La Lugoj s-a împrietenit cu Horia Jurcă din Drăgoieşti, care a urmat şi el cursurile de trei ani ale acelei Şcoli populare de artă. Mai târziu, Horia Jurcă a ajuns el însuşi profesor la acea şcoală – Secţia instrumente de suflat –, avându-l ca elev pe renumitul taragotist Remus Bistriţa.
După absolvire, în 1963, a plecat la Oradea, unde s-a angajat la Orchestra de muzică populară a sindicatelor, numită Danko Pişta, mai târziu, Crişana. La acea orchestră l-a avut ca dirijor pe Albert Ardeleanu. După un an, în 1964, părăseşte Oradea şi vine la Caransebeş. Aici se angajează la Orchestra de Stat de Muzică Populară, fostă „Lazăr Cernescu” (din iulie 1951, până în 1960). La Caransebeş i-a avut ca dirijori pe Mihu Crăciun (1955-1965) şi Nicolae Perescu (1966-1970 şi după 1977; în perioada decembrie 1955-1967, când s-a pensionat, Nicolae Perescu a fost şi director artistic la această orchestră). În 1965, Orchestra îşi schimbă numele în renume, devenind „Doina Banatului”. La acea orchestră a cântat timp de trei ani, până în 1967, alături de renumiţii instrumentişti de atunci Petrică Vasile, Luca Novac, Ion Bălan, Viorel Băsescu, Stanciu Tită, Sandu Florea, Pavel Cebzan – suflători, Ioan Puiu şi Radu Vincu – violonişti.
În 1967 a fost luat în Armată – arma grăniceri –, la Sighetu Marmaţiei, unde a stat doar 45 de zile. După depunerea jurământului a fost mutat la Bucureşti. Acolo a fost văzut de directorul Ansamblului Armatei, în persoana generalului Dinu Stelian, şi a fost cooptat ca instrumentist în orchestra de muzică populară. În 1968, în Bulgaria, a avut loc un festival al tineretului, unde Trifuluţă a luat Orfeul de Aur. În 1970, Ansamblul „Ciocârlia” s-a desfiinţat şi s-a comasat cu Ansamblul Armatei, devenind Ansamblul „Doina” al Armatei, „Ciocârlia” rămânând o simplă formaţie artistică. Cu Ansamblul „Doina Armatei” a făcut turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de Nord, Israel, Franţa, Spania, Ungaria şi URSS. În 1972, Casa de discuri Electrecord i-a imprimat şase melodii, acompaniat fiind de orchestra dirijată de Marin Cioacă. Cele şase melodii imprimate pe un disc format mic erau: 1. Dragu-mi-i mândro de tine – doină; 2. Ardeleana din Bărbosu; 3. Joc de doi ca la Fârliug; 4. Joc de doi din Bocşa; 5. Brâu din Târnova; 6. Joc de doi din Reşiţa.
Era micuţ de statură, cu mult bun-simţ, dar mai ales plin de talent în ale muzicii. Directorul şi dirijorul gen. Dinu Stelian a venit la Bărbosu, împreună cu Trifuluţă, să-i cunoască părinţii şi să-i vadă satul în care s-a născut şi a copilărit. A stat la Bărbosu trei zile. În 16 august 1976, a încheiat căsătoria la Starea Civilă din Bucureşti cu o tânără din Bocşa Vasiova, Adela Semeniuc (n. 1956), de profesie asistentă medicală. În 29 august acelaşi an s-au cununat religios la biserica din Vasiova, iar petrecerea s-a ţinut la Casa de Cultură. La nuntă i-au cântat foştii colegi de la Caransebeş – Ion Bălan, Viorel Bălan şi Remus Bistriţa. Solist vocal a fost Dumitru Chepeţan. În 1977 i s-a născut unicul fiu, Petru-Ciprian, actualmente asistent medical la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde lucrează alături de mama sa, Adela. În 6 ianuarie 1985, lui Trifuluţă îi moare mama, Elena, la Bărbosu. În 1988 s-a îmbolnăvit de cancer la colon, boală care l-a chinuit timp de trei ani. Ultima melodie a lui Trifuliţă a fost un cântec de lebădă, auzit doar de el, pentru destinul său pământean; în ziua de 23 aprilie 1991 a părăsit această lume, la vârsta de 45 de ani. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti.
N.A. Pe Trifu Marinca l-am cunoscut cu ocazia înregistrărilor de la Radio şi TVR Bucureşti şi, fiind bănăţeni, ne-am apropiat foarte mult, dar, din păcate, mai târziu nu ne-am mai căutat. Prezentul material vine din partea soţiei şi a fiului său, prin părintele Petru Gărău, din Jebel.
Ştefan ISAC