Şi, tot aşa, nu ştiu ce să mai cred despre noi, dar impresia mea e că poporul ăsta şi-a pierdut minţile aşa cum nu a făcut-o până acum niciodată, în toată istoria lui. Fiecare român în parte crede că bubuie de inteligenţă şi că toţi ceilalţi sunt proşti de dau în gropi. Modestia a murit, şi după ea s-au dus, pe drumul fără întoarcere pentru noi, bunul-simţ, mila, cinstea, demnitatea, blândeţea, înţelepciunea, curajul şi tot ce a lăsat Dumnezeu bun şi frumos pe Pământ. Rătăcim bezmetic într-o lume închipuită de noi ca fiind perfectă, pentru că ne-am pierdut cu totul busola, iar singura icoană în faţa căreia ne mai închinăm pe fugă e bancnota.
Dar să mă întorc la cuvintele de la început, pe care tare mi-ar fi plăcut să fiu eu primul care să le scrie. Aş fi putut s-o fac acum o lună, când încă nu ştiam de ele, la Bucureşti, unde, în Piaţa Unirii, am dat nas în nas cu o fufă. Nu am recunoscut-o, putea să fie Inna, Adda, Amna, Amy, Jo, oricum, nici azi habar n-am care din ele era, dar ştiu că i-am văzut la televizor chiloţii de mai multe ori decât i-am văzut pe-ai mei în baie. Toată lumea în jurul meu se hlizea la ea, iar la tânărul liniştit de lângă mine nimeni n-a tras nici măcar cu ochiul. Am mers mai departe, umăr lângă umăr, fără să băgăm nici noi în seamă toată mulţimea aia de gură-cască pentru care calităţile cresc sub fustă şi se coc în pat.
Şi-am să mai spun ceva, oricât de tare s-ar supăra pe mine prietenii mei dascăli. Unora le-am mai zis-o şi-n faţă, iar acum nu fac decât să repet convingerea mea că şcoala e vinovată de jumătate din crima care se comite împotriva copiilor, iar televiziunile, unele dintre ele, de cealaltă jumătate. Şi ca să demonstrez că nu bat câmpii, am să povestesc o întâmplare despre care am mai scris odată şi care nu-mi dă nicicum pace. În vacanţa dintre clasele a şaptea şi a opta, profesoara de Limba română a fiului meu le-a spus elevilor să citească o carte. Cu chiu, cu vai, împins de la spate de mine, el a reuşit să termine „Robinson Crusoe”. În 15 septembrie, când profesoara le-a zis să rămână în picioare cei care şi-au făcut tema, doar el nu s-a aşezat. „Doamna” s-a prăpădit de râs şi i-a spus ceva, dar, cum se îneca de hohote, fiul meu n-a înţeles ce. Nici atunci, nici azi.
Cât despre mine, într-o zi, m-am chinuit să ascult şi eu la televizor ce ascultă tinerii, până surzesc şi, după ce mi-am făcut cruce, am pus mâna pe pix şi-am transcris creaţia lirică a poetului naţional Uddi: „Aseară ţi-am luat basma/ Şi-ai plecat în club cu ea./ Azi eşti femeie, când ieri erai fată/ O fi basmaua fermecată.// Aseară ţi-am luat cercei/ Şi te-ai dat în căluşei./ Pe cercei am pus o vrajă,/ Cine-i sărută face coajă.// Aseară ţi-am luat mărgele/ Şi le-mprăştii pe podele,/ Când te ameţeşti la bar,/ Hopa şi un acţionar!”.
Ce-ar trebui să facă şcoala în cazul ăsta? Să le propună, eventual: „Sub fruntea mea se face noapte,/ În ochii tăi se face zi/ Şi renunţăm să mai cunoaştem/ Ce stele ne-ar putea păzi.// Suntem lucizi până la sânge,/ Nedespărţiţi până la cer/ Şi nici nu ştiu după iubire/ Ce se cuvine să-ţi mai cer”.
Îmi cer scuze nătărăilor care vor citi articolul meu pentru palma culturală pe care le-am dat-o făcându-i să citească câteva versuri din George Ţărnea.
Adrian CRÂNGANU