Mama a lucrat doar până la 51 de ani. A scos-o Iliescu la pensie atunci, în 1990, de-a valma cu încă vreo trei milioane de bărbaţi şi femei care aveau toată viaţa înainte. Din clipa aia, oricât de credincioasă era, Dumnezeu a căzut pe locul doi în toate rugăciunile ei. Şi tot pe Iliescu l-a votat cu amândouă mâinile, până în clipa în care a închis ochii. Niciodată n-am avut destule argumente cu care s-o conving că greşeşte, chiar dacă uneori vorbeam despre asta şi câte două sau trei ore. I-am explicat de nu ştiu câte ori că nu de aia am ieşit eu în stradă la Revoluţie şi mi-am riscat viaţa, în timp ce ea n-a scos nasul din casă din 17 până în 27 decembrie ’89. E drept că şi-a făcut griji pentru mine în toate zilele alea, dar asta a fost singura ei contribuţie la momentul care îmi place încă să cred că ne-a schimbat istoria. Iar pentru asta am considerat că nu are dreptul să modifice nici măcar un milimetru din viitorul meu şi al celor care, atunci, visam să clădim o lume nouă. N-am reuşit, nici cu lumea, nici s-o conving pe mama de adevărurile mele. Păcat.
Şi dacă tot am vorbit despre trecut, îmi mai aduc aminte că, cel puţin în primii ani de după ’89, mama era convinsă că singurul vinovat că are ea pensie mică nu era vechimea ei incompletă în muncă, ci primarul, care, de-al dracului ce era şi fiindcă ura bătrânii, nu voia să tipărească bani, şi ca ea credeau şi celelalte vecine care-şi făceau veacul pe băncile din faţa blocului. Şi, cum eu lucram la ziar şi-mi cam petrecem după-amiezile prin tipografie, mă mai întreba din când în când dacă n-am văzut sau auzit măcar ceva de blestemaţii ăia de bani de pensie. Îi răspundeam întotdeauna că nu, fără să mă pierd în alte explicaţii. Îmi învăţasem lecţia.
Acum, după atâţia şi-atâţia ani, mă simt ca un elev care n-a trecut clasa şi trebuie să repete toată materia doar fiindcă cei care ar fi trebuit să-i fie profesori în viaţă au rămas ei înşişi corigenţi la istorie.
Mă opresc puţin, ca să spun doar că ştiu că unii au să se supere, dar în tot ceea ce am să scriu în continuare nu vreau nici să apăr, nici să acuz pe unii sau pe alţii. Aşadar, la fel cum n-am înţeles-o pe mama acum 30 de ani, cu atât mai mult nu pot să-i înţeleg azi pe bătrânii care tună şi fulgeră că nu li se măreşte pensia cu 40 la sută. Cred că asemenea pretenţii neghioabe nici mama, care credea că banii cresc în curtea tipografiei, n-ar fi avut. Şi mă-ntreb câtă minte să ai ca să-ţi imaginezi că, şi în vremuri sănătoase, cineva îţi poate da atâţia bani. Cu atât mai mult acum, când, secătuită de COVID-19, România e vai de capul ei. Îmi mai trece însă din supărare când văd că nimeni nu bate cu pumnul în masă mai tare decât bufonii din partidele care încap pe-o bicicletă sau cel mult pe un scuter. Dar de aia tot nu-i mai suport, nici pe ei, nici pe dascălii care s-au trezit că iar trebuie să li se mărească salariile, cu toate că ei n-au mai dat pe la şcoală de patru luni. Lor le bagă băţul prin gard nişte nemernici de lideri sindicali, neclintiţi din funcţii de 30 de ani, graşi şi putred de bogaţi, care încheie tot felul de înţelegeri cu partidele în faţa cărora merg în patru labe. Ştiu, fiindcă am scris despre ei când mă implorau să-i ajut, dar, dacă ştiam acum 25 de ani în ce monştri au să se transforme, le-aş fi arătat atunci adevărata faţă hâdă şi respingătoare. Şi, tot atâţia amar de ani, am tot scris şi despre şantajul din 1 septembrie, cum le-am zis eu ameninţărilor că, dacă nu li se măresc lefurile, profesorii nu mai încep şcoala.
Am vorbit despre toate astea fiindcă m-am săturat până-n gât de atâta prostie şi ticăloşie cât am văzut în ţara asta. Presimt, însă, că foarte curând, poate în preajma alegerilor, o să mi se facă iar foame. Una de lup.
Adrian CRÂNGANU