Am mai făcut câțiva pași și am închis din nou ochii. Doream să simt goana omului după deșertăciune. Deodată, căldura ce mi-a înveșmântat ființa a dat înapoi, și fiori reci au început să-mi brăzdeze fruntea. Involuntar, am deschis ochii, iar aceștia s-au umplut de ape când au privit în jur. Verdeața și-a plecat fruntea obosită, lăsând rugina să-i mănânce ființa pe alocuri.
– Ce scurtă a fost vara!, mi-am spus.
E atât de scurt momentul verdeții, ca o pâlpâire de pleoape. Dacă alergi după nimicurile vieții, nici nu observi cum a trecut vara, cu haina ei verde și plină de viață, pe lângă tine.
Am întors privirea spre apus și am zărit o lumânare. Fereastra unei case lăsa să se vadă flacăra unei lumânări și chipul unei bătrâne. Bătrâna era întinsă pe un pat și respira agitat. În mână avea o lumânare, iar ochii ei erau tulburi de apa morții. Treptat, agitația respirației s-a domolit, mutându-se din pântece spre piept, pe urmă spre gât. Când respirația i-a ajuns bătrânei în gât, aceasta a înghițit de câteva ori, parcă ar fi sorbit o băutură magică, parcă ar fi căutat aerul pe care nu-l mai putea trage în plămâni spre a-și alimenta ființa cu energia vieții, ca pe urmă să rămână nemișcată, asemenea unei frunze ce s-a pierdut în rugină.
Un alt fior rece m-a făcut să-mi întorc privirea spre răsărit, unde zâmbea o altă primăvară, un alt mugur dornic să alerge prin vară și să cunoască clipa eternității sale.
În față era o arătare de muguri, iar în spate a început să ningă. Iarna uitării își așternea chipul peste ce a fost cândva mugur, frunză verde, pe urmă pâlpâire ruginie și dureroasă.
Doar o clipă e vara, momentul suprem al vieții tale. Dacă nu o prinzi de piept și te iei cu ea la trântă, riști să alergi după rugină fără să fi învățat să înflorești și să te bucuri de splendoarea petalelor.
Ana-Cristina POPESCU