Purtarea asta a lor a rămas, cel puţin pentru mine, un mister care s-a adâncit pe măsură ce anii au trecut. La început mai rar, pe urmă tot mai des, au început să-mi moară prietenii şi rudele. De fiecare dată, a trebuit să ascult aceleaşi poveşti pe care nu le credeau nici măcar cei care le spuneau, însă niciodată parcă atât de des ca atunci când mi-au murit colegii de redacţie, pe care-i cunoşteam mult mai bine decât pe toţi ceilalţi. De fiecare dată când se întâmpla, auzeam că s-a stins din viaţă cel mai mare ziarist, care s-a ridicat la Ceruri şi de-acum o să scrie reportaje pentru îngeri. N-a contat niciodată că mulţi dintre ei fuseseră beţivani notorii, lingăi, laşi sau chiulangii, ori că nu le ajungeai cu prăjina la nas. Iar dacă se mai întâmpla ca acel coleg să mai fi scris şi-o carte, se lua în calcul ca ea să fie chiar romanul secolului. Cât despre mine, eu am tăcut mereu, fiindcă am considerat că singurul judecător al fiecăruia dintre jurnalişti e numai cititorul. El împarte dreptatea, cu ochii larg deschişi. Dar, cum spuneam, de ce trebuie să facem mortul mai frumos decât atunci când era în viaţă, n-am reuşit să înţeleg. Poate sunt eu mai greu de cap, ori poate n-am ştiut să fiu un prieten şi un coleg adevărat, nu ştiu, nu-mi dau seama.
Iar acum, parcă se întâmplă la fel. Sâmbătă, de Ziua României, am simţit cum, pentru mine, a murit ceva. Azi, însă, nu mai sunt copil să dau târcoale, să-ncurc babele la priveghi şi să le-ascult poveştile, ci prefer să mă uit de la distanţă, şi nu de frica moroilor, ci doar ca să-nţeleg ce s-a-ntâmplat. Am ocupat, aşadar, loc în sală şi m-am uitat la marea piesă de teatru care s-a jucat în 1 Decembrie. Recunosc că am plecat după primul act, dar actorii îşi interpretau rolurile atât de prost, încât nimeni nu cred că mă poate învinovăţi pentru asta. În spatele zâmbetelor, eu am văzut şi am simţit scrâşnetul măselelor, iar în dosul cuvintelor mieroase am auzit înjurăturile scuipate printre dinţi. Singurii cărora n-am avut, totuşi, nimic să le reproşez, au fost figuranţii care au huiduit, fiindcă ei au părut cei mai naturali şi-au fost mai covingători decât toţi ceilalţi la un loc. Mie demult minciunile nu-mi mai ţin de foame, şi nici promisiunile de sete.
Eu sunt spectatorul care, tot văzând atâtea piese, cu atât de mulţi actori, a înţeles că dacă despre România a-nceput să se vorbească de bine, cum s-a-ntâmplat în 1 Decembrie, ţara mea a murit, şi n-aş vrea asta pentru nimic în lume. Ba chiar aş fi în stare să renunţ şi la farfurioara cu colivă, numai s-o aud cum le drăcuie de la fereastră şi le face curve pe celelalte ţări din UE.
Adrian CRÂNGANU