Ţinut din scurt în copilărie, mult timp am judecat, poate, oamenii prea sever. Acum n-o mai fac, dar mi-e teamă că pentru unii e deja prea târziu. A fost una dintre regulile despre care vorbeam la început şi de la care doar foarte rar m-am abătut. Acum, mai ales, îmi pare cu atât mai rău cu cât, în urmă cu câteva zile, am primit o scrisoare de la un prieten care, pe vremuri, mi-a fost şi coleg de redacţie. Acum e în Canada şi îmi citeşte editorialele pe internet. Aşa cum şi eu l-am cunoscut foarte bine, şi el a ştiut întotdeauna cum gândesc eu. Doar i-am povestit de-atâtea şi-atâtea ori, şi m-am mai plâns şi în editoriale, de ceea ce numeam eu sărăcia mentală şi sufletească în care se zbat cei din jurul meu. I-am spus despre emisiunile absolut inepte la care o jumătate de ţară se uită în fiecare seară cu gura căscată sau, lucru simţit pe pielea mea, cum cea mai proastă cronică sportivă scrisă sub pseudonim e de cel puţin 20 de ori mai citită decât cel mai bun editorial al meu.
Şi uitaţi ce-mi scrie, acum câteva zile, Mugurel, fiindcă aşa îl cheamă: „Dragă Adi, să ştii că şi aici e la fel. Cele mai citite texte din ziare (pe hârtie sau electronice) sunt cele de sport. Unii editorialişti şi-au schimbat modul de lucru astfel încât textele lor să cuprindă şi ceva de sport pe lângă politică, sau şi una, şi alta. Per ansamblu, ziarele sunt tot mai puţin citite de vreo zece ani, redacţiile s-au redus considerabil, unii dintre jurnaliştii plecaţi deschizându-şi propriile lor publicaţii online. Nici acelea prea citite. Televizorul «omoară» poporul cu tot felul de emisiuni distractive, unele mai idioate ca altele. Uneori, însă, mai vezi şi ceva bun. Într-o duminică seara, în timp ce butonam, îmi pică ochii pe o emisiune în care unul din cei doi realizatori se duce la Salonul de carte din Montréal şi întreabă vreo 35 de scriitori, atât de limba franceză, cât şi de engleză, din provincia Québec, dacă ştiu ce înseamnă Bulversat, cuvânt găsit în cărţile lor. Doar 3, TREI, au ştiut să răspundă. Cred că doi de franceză şi unul de engleză. Restul au spus cu nonşalanţă NU ŞTIU! Sunt puţini şi jurnaliştii care mai ştiu să scrie corect. Au nevoie tot timpul de un program numit Antidote, care îi ajută mereu…”.
Am să-i răspund şi o să-l rog să-mi facă rost şi mie de programul Antidote, dar nu acum şi nu din ăsta, ci unul pentru vorbit, atunci când o să se inventeze vreun cip, ceva, de băgat în cap, nu neapărat în creier, nu ştiu nici eu exact ce şi cum. Ştiu doar că pe-aici o să-l vând ca pe pita caldă clasei politice care e în clasa întâi.
Adrian CRÂNGANU