Acum, fotbalul a dispărut la Caransebeş. Eu, însă, îmi fac în continuare meseria. Sunt, deja, un ziarist bătrân, care, dacă s-ar ţine cont de câte a văzut şi-a auzit la viaţa lui, ar trebui să fie demult la pensie. Cu toate astea, şi cu toate că sunt la a şasea tură de alegeri în cei 25 de ani de când m-am pus în slujba cuvântului scris, trebuie să recunosc că de data asta nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu cred în liniştea de dinaintea furtunii, nu atunci când e vorba de alegeri. E, însă, o tăcere care, în loc să mă calmeze, mă pune pe gânduri mai tare decât dacă în jurul meu s-ar ţipa ca din gură de şarpe şi s-ar împărţi pumni cu nemiluita. Hotărât lucru, nu sunt obişnuit cu atâta bun-simţ la poporul ăsta. Nu ştiu, parcă nu suntem noi, şi nici nu dăm vreun semn că ne-am reveni din starea asta de decenţă bolnăvicioasă, din punctul meu de vedere. E cea mai mocnită campanie electorală din câte mi-a fost dat să văd până acum, şi doar sub spuza Facebook-ului mai pâlpâie, ca nişte tăciuni gata-gata să se stingă, îndemnurile la vot. Înainte, ardeau cu vâlvătăi păduri întregi de vorbe, de înjurături, insulte, ameninţări şi promisiuni, încât, din patru-n patru ani, România era toată numai un rug. Acum, acum ceva ne-a stins, şi suntem atât de uzi, încă, pe dinăuntru, încât dârdâim, pur şi simplu, atunci când cineva ne întreabă, într-o doară, cu cine votăm.
Mă aflu, parcă, pe un stadion arhiplin, peste care plouă torenţial şi în care toţi spectatorii şi-au uitat umbrelele acasă. Eu sunt ascuns, ca în urmă cu câteva luni, sub copertina observatorilor de arbitri şi ţin în mână un microfon. Până la urmă, îmi iau inima-n dinţi şi rostesc, ca până nu demult: „Să urăm succes tuturor combatanţilor, şi cel mai bun să câştige! Pentru democraţie!”.
Am uitat să spun că niciodată n-am fost aplaudat pentru finalul pe care-l născocisem, şi întotdeauna m-am întrebat de ce. Acum am înţeles.
Adrian CRÂNGANU