Zilnic, în jurul nostru roiesc viespi sau albine cu ochi, nas, buze și urechi. Unii oameni sunt asemenea albinelor. Își văd de rostul lor în viață. Din munca mâinilor lor curg nectar și miere. Sunt adesea mai neînsemnați, mai mărunți, dar plini de energie, de voie-bună, pricepuți în meșteșugul lor, modești, dar cu rezultate mult mai mari în urma muncii depuse. Alții sunt asemenea viespilor. Se cred puternici, mari, regi, stăpâni peste toate. Încearcă să se impună prin constituția lor. Le place să se bucure de nectarul florilor, dar nu îl fructifică. Știu să obțină dulceață fără prea mult efort și fără muncă. Tot ce e mai bun cercetează plini de curiozitate și asupresc, dacă e nevoie, cu forța. Se bucură de toate comorile, dar timpul înălțării lor e limitat, iarna bate la ușă pe neașteptate și ei cad din măreția ce i-a orbit.
E bine ca în viață omul să aleagă calea albinei pentru a putea gusta fericirea din roadele muncii lui. E bine să nu se însoțească cu viespea la niciun lucru, căci rămâne fără el, deși munca cea mare el a depus-o. E la fel de bine să stea departe de viespea ce nu se va dovedi un prieten adevărat și un model de urmat. Oricât de frumoasă, de mare, de elegantă ar fi viespea, oricât de mult îți fură privirea, că aproape începi să crezi că nimeni nu e ca ea în perfecțiune, că nimeni nu o întrece, trebuie să fii înțelept, să cercetezi ce se ascunde în spatele fațadei și să înțelegi că, indiferent de statura și haina-i aurită, viespea nu face miere, iar cei ce nu fac miere nu au un scop în această lume, trăiesc și ei rătăciți printre alte mii de frunze.
Omul, ca și albina, se cunoaște în viață după mierea lui, și e bine să stea departe de mărul cel putred care nu face miere, pentru a nu se lăsa și el pradă stricăciunii. E bine de știut că niciodată, oricât de atrăgătoare sunt, viespile nu fac miere. Ele doar fac gălăgie, se impun, își însușesc roadele cele dulci și pleacă.
Ana-Cristina POPESCU