Ați ascultat vreodată glasul anotimpurilor? Le-ați ascultat plânsul, râsul sau tăcerea? Ați simțit vreodată cum verdeața își etalează frumusețea în primăvară, asemenea modelelor ce defileză pe podium și saluta viața cu îndrăzneală? Și câtă mișcare, câtă armonie e primăvara! Asculți cum crește iarba treptat, cum mugurii străpung scoarța copacilor, cum soarele mângâie și apa limpezește! Primăvara este asemenea pruncului ce surâde a răsărit de soare, pe urmă își încearcă primii pași, cade, și ploaia de lacrimi nu întârzie să apară, se ridică, aleargă, cercetează și începe să crească. Vara este anotimpul viselor. Este anotimpul verde, anotimpul maturității. Acum, drumul poate să fie lin sau poate să fie presărat de furtuni, însă fiecare obstacol depăşit se finalizează printr-un zâmbet plin de mulțumire. Când ești prea verde, uiți că la un pas se află prăpastia și ai culege toate florile de colț. Ultima palmă de stâncă e cel mai greu de cucerit. Absorbit de ultima piatră ivită în cale, piatră ce te împiedică să atingi vârful muntelui, aluneci și ești alungat de copacul ce și-a epuizat sursa de apă ce te hrănea zilnic. Începi să te usuci. Toamna te mușcă cu rapiditate și bolești. Cântecul vieții e din ce în ce mai agitat. Rapiditatea liniei melodice depășește nivelul oricăror așteptări. Ai îmbătrânit. O spaimă de moarte îți cuprinde ființa, dar ea e secată de energie, fiindcă copacul refuză să te mai ajute, se pregătește de hibernare, își păstrează apa pentru primăvara următoare. Dintr-odată se face liniște și iarna își întinde trupul mort peste frunzele alungate din copacul vieții. Dacă ar fi să dau un nume anotimpurilor în funcție de anii vieții unui om pe pământ, primăvara aș numi-o geneză sau copilărie, vara aș numi-o ploaie de stele sau maturitate, toamnei i-aş spune bătrânețe sau uscăciune, iar iarna aș numi-o sfârșit sau moarte.

# Și de ce oare cad frunzele toamna? De ce îmbătrânesc oamenii, bolesc, și pe urmă mor? Oare fructul oprit a adus cu sine rugina peste făpturile căzute în păcatul neascultării din cauza prea multor flori de colț și pași pe stâncă, din cauza nefastei lăcomii de a cuceri Absolutul? Din lipsă de apă, frunzele se usucă și cad, din lipsă de energie, oamenii se îmbolnăvesc și mor. În timp ce iarna se așterne peste cei ce au fost cândva, alți muguri împung viața, alții serbează verdeața și se bucură de flori și soare, unii plâng, alții se bucură, ca după ușă să-i aștepte cea care poartă coasă, să le tragă o palmă peste obraz, asemeni lui Făt-Frumos ce-a alergat după tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

De câte ori iarna nu s-a întâlnit pe drum cu primăvara! Un cortegiu grăbea spre uitare, un prunc veselea inima mamei, un alai de nuntă deschidea drumul unor tineri… Când crezi că iarna a dat înapoi, și speranța, verdele, ghioceii au început să zâmbească, răceala începe iarăși să-și numere cojoacele. E rece moartea și urâtă, o iarnă tristă ce îngheață orice făptură…

Atât de înșelătoare sunt uneori anotimpurile! Vara mergi adesea cu ochii închiși, toamna o poți confunda cu o primăvară plină de patimă, de culoare, dar florile toamnei sunt iluzii.

Și eu am confundat o vreme toamna cu primăvara. Când amesteci lucrurile, te rătăcești asemenea profesorului de pian, din nuvela lui Eliade, ce nu ghicea țiganca, iar răsăriturile și apusurile zboară pe lângă tine, în timp ce tu mori cu fiecare clipă pierdută în nepricepere.

Atunci când cauți o redefinire a propriului eu, lumânarea își picură ultimele bobițe de ceară, iar pe urmă îngheață. Dacă lumânarea ființei tale îngheață un moment, ca mai apoi să fie chemată din nou la lumină, tot anotimpurile îți șoptesc misterul sau învățătura din Cartea cea Sfântă.

Totul alternează. Primăvara se schimbă în verde, pruncul în tânărul ce surâde la soare, toamna își alină suferința în iarnă, iar bătrânul în răceala morții. Și-atunci, te întrebi de unde să începi și încotro să pornești? Unde te regăsești pe tine sau unde te-ai pierdut? Unde s-a ascuns primăvara sau când a apus verdeața? Unde ți-a mușcat toamna sufletul și când va fi lăsat pradă iernii? Unde și când vei dezlega nodul anotimpurilor ce-ți zădărnicesc veșnicia?

Ana-Cristina POPESCU