Am dat mâna cu el şi, o clipă, n-am ştiut să aleg între sentimentele care mă încercau – milă sau dispreţ? Argumente aveam şi într-un sens, şi-n celălalt. E suficient, cred, să spun că-mi fusese, mulţi ani, şef, unul căruia nu-i păstram cea mai frumoasă amintire. Acum era un biet pensionar, aşa spunea el, cu o pensie de trei ori mai mare decât salariul meu, şi-a-nceput să mi se plângă că nu-i ajung banii. L-am lăsat să-şi facă numărul, m-am prefăcut că-l ascult, apoi l-am minţit că trebuie să ajung urgent undeva şi l-am lăsat, mic şi mărunt, în mijlocul trotuarului.
Întâlnirea cu el îmi abătuse măcar gândurile de la hăţişul de litere în care mă rătăcisem înainte de a-l vedea, dar, pe de altă parte, mi le-a îndreptat spre aceleaşi partide pe care încercasem să mi le alung din minte. Am spus că mi-a fost, câţiva ani buni, şef. De fapt, cred că mai corect ar fi fost să spun că, o vreme, eu i-am fost subordonat, fiindcă el s-a născut să fie mereu şef. S-a cocoţat, Dumnezeu ştie cum, fiindcă la vârsta aceea mie puţin îmi păsa cine mă conduce, pe scaunul de redactor-şef şi, în scurt timp, pe fotoliul de director. Înainte de asta fusese şef de secţie, sau cam aşa ceva. Când la ziarul la care lucram atunci treburile au început să se-mpută, şi-a luat imediat tălpăşiţa şi, după un examen la care a concurat singur, a ajuns director la o instituţie de stat. A pupat pe cine trebuia, unde trebuia, iar partidul i-a aruncat un ciolan prea mare chiar şi pentru foamea lui de bani şi putere. Şi mult prea tare pentru dinţii lui, am considerat eu la vremea aceea.
Peste vreo două luni, m-a chemat la biroul lui cel nou şi mi-a spus că şi-a luat un interviu pe care ar vrea să i-l semnez eu. Chiar dacă ştiam că se lăuda deşănţat, am ridicat din umeri şi, cum ştiam că orice text însemna câţiva bănuţi în plus la salariu, i-am spus că n-am nimic împotrivă, cu atât mai mult că nici nu trebuia să muncesc pentru ei.
Timpul a trecut, partidele s-au rotit la putere, el, însă, a rămas în centrul micului său univers. Avea, cred, tot atâtea carnete de membru câte cărţi erau în biblioteca aceea uriaşă, care-l înconjura din toate părţile. Abia când, un chiu, cu vai, au reuşit să-l scoată la pensie, mi-am dat seama că şi eternitatea are, totuşi, un sfârşit.
Până să mă hotărăsc, în cele din urmă, dacă ar fi trebuit să-mi fie milă de el sau să-l dispreţuiesc, cineva m-a claxonat dintr-o maşină. L-am minţit şi pe el, dar prin semne, că mă grăbesc şi o să vorbim altădată. Alegerile bat la uşă şi, cum omul e unul care se pregăteşte să devină etern, timp o să avem berechet.
Adrian CRÂNGANU